Acum 20 de ani am crezut în renaștere!
Chiar dacă nu înțelegeam exact ce se întâmplă, înțelegeam din conversațiile conspirative ale părinților că ceva se întâmplă.
Îmi amintesc niște pături groase în geamuri, îmi amintesc pachetele pe care le făcea mama și alții din bloc grupului care păzea cu schimbul strada. Pentru că da, se impunea paza, doar fuseseră văzuți niște indivizi suspecți prin împrejurimi!
Îmi amintesc cizmele mele gri de fâș pe care mi le priveam cum înaintează pe asfalt atunci când am ieșit prima dată din casă, dupa multă vreme, trimisă de mama să iau "pîine".
Îmi mai amintesc că tata a însoțit o mătușă de-a mea din alt oraș până în Piața Revoluției ca să vadă ce se întâmplă.
Îmi amintesc că mult timp după aceea mă tot uitam la clădiri și căutam urme de gloanțe.
Îmi amintesc că vedeam fețe necunoscute la televizor, în pulovere tricotate de mână, oameni frenetici, haotici.
Îmi amintesc că înțelegeam și nu înțelegeam bucuria mocnită a celor din jurul meu. Le era încă frică să izbucnească în larcrimi de fericire pentru ce se întâmpla.
Îmi amintesc că prima dată când am mâncat portocale roșii se zvonea că sunt injectate cu sângele celor de la revoluție.
Îmi amintesc că ceva timp nu am crezut că totul a fost o mscaradă ordonată de contextul geo-politic al acelor vremuri.
Acum știu că oamenii care au murit ca niște eroi au murit pentru cea mai demnă și onorabilă cauză, neștiind că sunt marioanete pe o scenă improvizată. Sunt vorbe mari pe care eu mă feresc, în mod normal să le folosesc, totuși, oamenii aceia sunt eroii noștri, sunt întruchiparea visului nostru de a fi liberi, de a vorbi, de a gândi, de a fi!
Cum spuneam, acum 20 de ani am crezut în renaștere! La 20 de ani de atunci trăiesc bucuria renașterii prin nașterea lui Matei!
Acum 20 de ani nu știam că voi trai cea mai puternică emoție, că voi avea un fiu și că el îmi va umple ființa cu zâmbetul lui. Nu știam că ne va umple inimile pâna la refuz cu o fericirea pe care acum o trăiesc din plin.
Zâmbetul lui Matei este acum conștient, nu mai este involuntar, este zâmbetul unui bot de om care recunoaște vocea care îi dă siguranță și liniște. Și asta mă copleșește.
Acum 20 de ani nu știam că fiecare freamăt, fiecare degețel, fiecare expresie a lui îmi vor fi cele mai puternice motive pentru a fi mai bună, mai puternică și pentru a face puiul ăsta mic să fie cea mai împlinită ființă din lume.
Și iată-ne acum, mai fericiți ca niciodată! Beretele verzi de astăzi revoluționează băița prin noi și noi chiote și giumbușlucuri cu care părinții protagonistului se delectează copios.
Acum 20 de ani nu știam că în curând voi petrece alături de Matei primul lui Crăciun...
