miercuri, 27 ianuarie 2010

A picture is worth a thousand


Săptămâna trecută am avut ocazia să particip la un interviu. Până aici, toate bune şi frumoase...

Mai departe, poate că merită amintit că de fapt interviul se adresa altei persoane, persoană fără şansă care nu avea cum să fie prezentă...
În plus, trebuia să mă prezint în aşa fel încât să facilitez obţinerea feedbackului pozitiv pentru o a treia persoană implicată în schemă.

Scurtpedoi, a fost vorba despre un interviu-call cu nişte americani care aveau nevoie de un om de creaţie, care să cunoască fotoşop. Omul era deja ales de aici, de către partea română, dar americanii se încăpăţânau să asculte doi oameni la telefon, aleşi pe baza a 8-10 portfolios trimise de aici. Cum interviul românesc a avut loc la sfârşitul anului trecut, zarurile fuseseră deja aruncate. Şi cum se zvonea prin firmă că eu aş fi cochetat cu cs3-ul la un moment dat, m-au rugat pe mine să particip la call pe post de cel de-al doilea posesor (fantomă) de portfolio selectat, asta pentru a se evita situaţii penibile derivate din întrebări tehnice. Fiind vorba de o jumătate de oră şi fiind neaşteptat de liber în ziua respectivă, am acceptat amuzat.

Totul a decurs conform planului, eu am susţinut sus şi tare că sunt practic specialist pe 3D Maya (exact de ceea ce ei NU aveau nevoie), dar că la o adică aş rupe-o şi pe fotoşop. Cand a venit vorba de overtime am strâmbat din nas şi am expus politicos o serie de motive contra dormirii la muncă (un mare "plus" în economia situaţiei de faţadă la care participam). Este o experienţă extraordinară, să participi la un interviu fără a avea nici o emoţie! Chiar mi-a plăcut, iar din punct de vedere legal nu am încălcat decât legi constituţionale minore cum ar fi uz de identitate falsă şi software pirat.

După interviu am mai stat la o tacla cu fericitul câştigator al postului, una bucată artist fotoşop pierdut şi găsit în mina de cărbune. I-am povestit cum de a ajuns să se "bată" cu mine pentru acest post, pentru că în timpul liber imi mai încercam mâna prin toolul cu care el îşi câştigă pâinea (asta înainte de a fi intrat pe proiectul măreţ pe care mă aflu de aproape doi ani şi care nu prea îmi mai permite luxul unui quickie în cs3).

M-am gândit să îi arăt cam cu ce îmi ocupam timpul şi am afirmat oarecum retoric...

-Participam la contesturi fotoşop pe worth1000, bănuiesc că ai auzit de worth, nu?
-Nu...
-Nu?!?
*Stupoare pe faţa mea...*

Sunt sigur că voi aţi auzit de worth! Dar dacă prin nu ştiu ce aliniament defavorabil al planetei Marte în contrajuncţie cu Jupiter şi transpusă pe Pluto, acest site nu a ajuns şi pe la ochii şi urechile dumneavoastră eu zic că merită să aruncaţi un ochi, măcar aşa ... pe galerii.

Susţinând aceeaşi idee, iată câteva poze din perioada mea de worth (alese totuşi pe criterii estetice, dintr-un portofel aşezat pe fotoliu virtual şi incluzând aproape 100 de entries)...


Una dintre primele entries; contesturile "Dream World" au fost întotdeauna printre preferatele mele...


"In Stitches"-ul Farnsworth...

Pixar printre noi, vă daţi seama ce o să fie la Toy Story 3D.


Best picture '99

Când am făcut Absolut Baby pişcotul Matei nici nu era în plan, poate că era doar în gânduri...cred că astăzi mi-aş fi ales alt absolut model pentru entry :)


"Chop a Bug" a avut aşa...ceva aparte, m-am ataşat foarte mult de ea :)


Copacul în general, dar mai ales cel al vieţii, nu trebuie tăiat...ci udat!


Tabla de şah este plină de piese, la prima vedere pionii sunt cei mai nesemnificativi...dar...dacă ne-am mai uita odată?



Una dintre ultimele intrări pe site, pe-asta sigur o găsiţi şi la galerii, pentru că a luat locul 4 în advanced contest...

Dar cum IT + lipsa de timp = love... cam de un an şi ceva nu m-am mai atins de contesturi. Poate de aici înainte...

Pentru că odată cu pseudo-interviul respectiv îmi tot umblau voci cu picioare de bass prin minte... "Dacă eram de partea cealaltă a schemei de interviu?...dacă eram eu cel ce urma să creeze in fotoşop?"



miercuri, 13 ianuarie 2010

Evacuarea: Epilog


Scriind acest "Scriind acest" în acest moment vreau să închei definitiv trilogia relatarilor tragice cu acest subiect de actualitate.

Am să încerc să fiu cât mai puţin subiectiv posibil. Nu mă voi feri totuşi să dau nume şi cifre chiar dacă acest lucru sună a replică politică de la televizor.

Un scurt rezumat al situaţiei de fapt ar fi cam aşa: În 1998 părinţii mei au cumpărat imobilul în care trăiseră şi bunicii din partea mamei. S-a cumpărat pe numele meu deoarece tocmai devenisem şi eu major. S-a facut contract de vânzare-cumpărare cu primăria sectorului 1 cu un document oficial potrivit căruia imobilul nu avea alţi proprietari de drept.
În anul 2000 am fost daţi în judecată de către domnul Radu Nicolescu, cetăţean german la acea vreme, pe legea 112. Conform normelor legale acest lucru ar fi trebuit să fie imposibil deoarece se stipulează în legea respectivă faptul că doar cetăţenii români pot revendica locuinţele din România. Ulterior domnia sa şi-a obţinut cetăţenia româna (modul obţinerii cetăţeniei a fost explicat într-un post anterior).

Toate înfiinţarile în faţa instanţei au fost pierdute de către acest domn, mai puţin ultima care i-a dat castig de cauză. Dintre inadvertenţele majore descoperite fie de diverşii avocaţi ai familiei (care s-au dovedit a fi mai apoi care mai de care mai cu fundul în două luntre), fie de către părintii mei pe cont propriu chiar apelând la un moment dat la surse interlope (nu-mi este ruşine să o spun) cele mai importante ar fi următoarele:

-În primul rând, cel care ne-a intentat proces nu este cine pretinde că este (proprietarul de drept al imobilului). Persoana respectiva se numeste Niculescu (cu "u", nu cu "o"), fapt consemnat în toate actele la care s-a putut avea acces, iar mergând pe firul genealogic nici generaţiile anterioare nu se potrivesc la nume (nici măcar la prenume!)

-Imobilul a fost vândut în anii 50 de către domnul Radu Nicolescu unei terţe persoane. Acea persoană are astăzi înscrisă la judecatorie cererea de despăgubire în bani pentru acest imobil.

-În momentul în care foştii proprietari au părăsit România şi au renunţat la cetăţenie aceştia au fost despăgubiţi de către stat pentru proprietăţile pe care le lasă în urmă. Familia Nicolescu a plecat exact în aceste condiţii în anii '70.

-Piesa de rezistenţă a procesului a fost o înştiinţare anexată de domnul Nicolescu la dosar potrivit căreia, cu câteva luni înainte ca apartamentul să fie cumpărat de către părinţii mei aceştia au primit prin poştă o înştiinţare potrivit căreia proprietarul de drept al casei ar fi cetăţeanul german şi că dacă se doreşte cumpărarea apartamentului acest lucru nu este posibil. Această înştiinţare nu este datată, este tehnoredactată şi pe ea apare scris numele meu de familie cu pixul. Ulterior în proces instanţa a stabilit că aceea nu este semnătură a niciunuia dintre membri familiei mele. Nu s-a semnat niciodată vreo înştiinţare de către noi.

-Cetăţenia germană a reclamantului (singura cetăţenie de la momentul respectiv).

-Documentul oficial de la primărie potrivit căruia apartamentul nu are nici un alt moştenitor de drept nu a contat în instanţă.

Astfel, decizia definitivă şi irevocabilă consemnează faptul că noi am fost de "rea credinţă" deoarece am cumpărat apartamentul chiar dacă ştiam (lucru consemnat de acea înştiinţare) că proprietatea era a altcuiva. Aş face aici o mică paranteză şi aş întreba retoric: Cine ar cumpăra de la primărie (instituţie cu statut juridic) un apartament în condiţiile în care ar fi fost înştiinţat oficial că el aparţine altcuiva?

În plus, există acum pericolul ca nici despăgubirea să nu se mai poată aplica deoarece despagubirile se fac DOAR daca persoana în cauză a fost "de bună credinţă" (lucru demonstrat în mod contrariu de către procesul civil). Chiar şi aşa, până de curând ("curând" însemnând maxim 2 ani) despăgubirile se aplicau la preţul care a fost plătit pe apartament. De exemplu, doamna de la parter care avea 3 camere şi o suprafaţă mai mică a fost despagubită la un an de la evacuare cu 8 mii de euro. (noi locuiam la etajul doi si aveam 4 camere, 100+ mp). S-au ivit astfel în toţi aceşti ani de tranziţie spre democraţie foarte multe de astfel de nedreptăţi. Legea s-a schimbat şi începând de anul trecut despăgubirea se face la preţul pieţei (sună atât de economic şi de murdar), dar nu mai mult de 125 de mii de euro. Eventualul rest de sumă s-ar garanta prin acţiuni la fondul proprietatea, fond inexistent în realitate.

Ziua de ieri a decurs foarte confuz pentru noi. Ştiam teoretic cam cum ar decurge o evacuare: jandarmerie, vechiul proprietar, executorul judecătoresc, familia noastră plus o înţelegere semnată cum că în termen de n zile trebuie golit imobilul. Negativ. Nu vă puteţi imagina cum arată defapt o evacuare decât în momentul în care sunteţi evacuaţi...

În plus de asta părinţilor mei nu puteau concepe rapiditatea în care se pot demara lucrurile. Cu 5 minute înainte să sune la uşă imi auzeam mama spunând... "Cum o să ne scoată astăzi în stradă? Dar ce nu suntem oameni?"...NU. Aveau în ei o doză de rapsodie boema care nu le permitea să înţeleagă acest lucru sumbru...

La ora 12 fix a sunat la uşă (eram prezenţi în aşteptarea viitorului proprietar eu , fratele meu şi părinţii). Au năvălit practic în casă o armată de aproape 20 de jandarmi de care nu mai aveai practic loc sa faci ceva, executorul judecătoresc, fiul domnului Nicolescu (viitorul beneficiar), domnul Furtună (avocatul lor) şi trei doamne de la protecţia copilului. Doamnele cu pricina s-au interesat imediat de părinţii copilului care apare că locuieşte aici. (Noi toţi eram trecuţi cu domiciliul acolo):

-Sunteţi tatăl copilului?
-Da!
-Şi unde se află acum copilul?
-La plimbare cu mama lui...
-Să ştiţi că nu este nici o problemă, putem oferi mamei si copilului adăpost pentru 2-3 zile intr-un cămin!
-Vă mulţumesc mult pentru gijă, suntem OK
-Deci, credeţi-mă...dacă nu au unde sta...pentru 2-3 zile nu este nici o problemă
-Să ştiţi că sunteţi extrem de drăguţă...mulţumim,...pas!

Ca să vezi...unde era statul român şi autorităţile lui competente atunci când ai nevoie de ei? Nu-i vedeam de nas...

Ulterior s-au mai perindat prin casă un lăcătuş care a schimbat butucul de la uşa de la intrate (moment psihologic de maxim şoc), alţi jandarmi, etc. Cum au intrat au fost primiţi în sufragerie. Merită aici să adaug faptul că de vineri (momentul în care am aflat că vom fi evacuaţi) noi am început să căutăm apartamente de închiriat pentru părinţi, să adunăm în saci cărţi, haine să demontăm din mobilă.

Imediat ce au intrat în cameră, ca la un semn, avocatul şi clientul său şi-au trântit genţile pe cele două fotolii din sufragerie (gest vădit de afişare a proprietăţii nou dobândite) şi au început să vorbească. Propunerea lor era aceea de a ne mai lăsa până la sfârşitul zilei să adunăm şi să plecăm (alternativa era sigilarea imediată şi realizarea unui inventar). Iniţial se discutase de două săptămâni, s-a ajuns la o una, 3 zile, o noapte, NIMIC. Ambiţia a fost aceea de a nu îi mai lasă săi îşi mai petreacă nici un moment în acel apartament. După aproape o oră de discuţii inutile, avocat versus civili (avocatul familiei noastre nu a catadicsit să fie prezent, dupa ce cu câteva zile înainte îi convisese pe ai mei că nu au legal cum să fie daţi afară chiar în ziua respectivă, şi dupa ce cu o luna şi ceva în urma se preocupase cu un zel nemaivăzut să colecteze onorariul înaintea Crăciunului). Ai mei au propus sigilarea apartamentului cu ei înauntru, fapt neacceptat de executor. S-a ridicat problema noptii, ai mei nu aveau realmente unde să doarmă noaptea trecută. Foarte impertinent, domnul Furtună a avut raspuns şi la asta:

"Haideţi doamnă...pentru o noapte? dormiţi la un hotel, nu e problemă..."

Există anumite replici la care chiar nu ai ce să răspunzi în mod verbal....şi aceasta mi se pare una dintre ele...

S-a invocat transportul, nu se putea găsi maşină în aceeaşi zi. Am sunat totuşi la cei cu care ne înţeleseserăm de duminică (dar care pretindeau a fi sunaţi cu o zi înainte) şi au acceptat să vină şi aşa, din scurt, dar în loc de 3 milioane să se plătească 4. Ulterior, la faţa locului, văzând că nu e de joacă, şi că sunt mai mult de un frigider mic sau o bibliotecă goală, băieţii s-au întins, s-au văzut dintr-odată indispensabili şi au spus că trebuie să facă două transporturi, două drumuri...deci...8 milioane!?! Cam aşa se întâmplă când eşti la ananghie. Din punctul tau de vedere, toţi dau şi mai rău în tine, din punctul lor de vedere...profită şi ei de parcă n-ar mai exista ziua de mâine. Într-o lehamite ce a caracterizat ziua de ieri am acceptat acest preţ care acum mi se pare şi mai exorbitant.

Suprafaţa apartamentului închiriat este la jumătate. Trebuia deci sa se renunţe la anumită mobilă. Impertinenţa şi ambiţia acestui domn Nicloescu a fost dusă parcă până la extrem. După ce a văzut cum stă treaba a început să indice personal corpurile de mobilă care intră în transport, lucru ignorat de noi cu nonşalanţă. Apoi, văzând că se cam întunecă (chiar dacă iniţial ne înţelesesem împreună cu executorul că se poate sta pâna la 12 noaptea, doar să nu se depăşească data calendaristică a zilei de ieri) s-a consultat cu avocatul lui şi au venit cu soluţia: Dacă nu se goleşte tot din apartament în maxim 24h se vor lua toate rămase, transportate şi depozitate undeva pentru ca ulterior să suportăm noi toate aceste cheltuieli. Chiar dacă nu mai doream să păstrăm nimic tot se plăteau taxele de transport şi depozitare.Litera legii, mai precis codul de procedură civil. Am tot sunat şi am găsit până la urmă pe cineva care să vină azi să ia mobila rămasă de pomană.

Aici aş mai face o paranteză de pomană: Am fost ieri dimineaţă împreună cu fratele meu la Biserica Mântuleasa (cunoşteam pe cineva acolo şi am vorbit să lăsăm mulţi saci de haine bune pentru cine ar avea nevoie de ele) să oferim haine. Intrăm şi dăm peste un domn care vindea lumânări.

-Buna ziua, am vorbit aseară cu băiatul părintelui şi a rămas că aducem nişte saci cu haine bune, să se împartă la oameni.
-Da? bine, aduceţi-le

Mergem la maşină şi aducem fiecare câte doi saci mari de 100L pe câte un umăr şi intrăm înapoi în biserică. Între timp intrase şi doamna care se ocupă cred cu cada în care se botează copii...

-Ce-s astea? Haine? ...supse doamna cu cada pe un ton răstit...
-Da, am vorbit să le aducem azi...
-Tot haine? Ce să facem noi cu atâtea haine? Aţi vorbit cu părintele?
-Nu, cu băiatul lui, Dragoş. Este vreo problemă? Noi vrem să facem un bine...
-Păi credeţi că Dragoş conduce pe aici? Ar fi trebuit să vorbiţi personal cu părintele...
-Bine doamnă, dacă nu le vreţi noi nu vă forţăm, la revedere!

-Şi am luat inapoi sacii, am bătut Bucureştiul înapoi şi i-am adus în pivniţă la noi.

Acum am aflat că cel care a promis că vine să ia mobila de pomană nu a mai venit. Dar, ironia sorţii, era o maşină de încărcat pe o stradă paralelă şi s-a vorbit cu ei despre mobilă. Unul din ei s-a bucurat atât de mult deoarece pe 1 ianuarie îi luase foc locuinţa şi nu mai avea nimic. I-am dat şi hainele din sacii pentru biserică şi mă simt atât de bine şi împlinit pentru că am ajutat un om care chiar avea nevoie de ajutor.

Au urmat multe drumuri cu maşinile mici pentru a duce lucrurile adunate de-o viaţă. Cam la jumătate din lucruri s-a renunţat. Timpul a trecut atât de repede încât la un moment dat s-a făcu ora 9 seara şi am tras o fugă să ajut la băiţa lui Matei. Au urmat câteva minute în şir de privit pe geam şi observat cum executorul sigilauşile de la balcoane (avea muncă de depus pentru că erau 4 balcoane), cum redactează documentele în sufragerie aşezat pe fotoliul pe care ne jucam în copilărie de-a nava din "Toate pânzele sus". În curând s-a stins lumina de tot şi după un alt timp mort am coborât în stradă în duba jandarmeriei să semnez documentul redactat de executor. S-a convenit ca a doua zi să se revină, să se desigileze apartamentul şi să se continuie evacuarea în ritmul impus...

Au fost probleme şi cu mailboxul. Distinsul nou proprietar nu mai dorea nici temporar măcar să mai putem folosi căsuţa poştală. L-a înduplecat executorul care a consemnat o lună jumate de primire a corespondenţei la adresa veche.

Din câte am înţeles acum nu au mai rămas decât nişte obiecte în bucătărie, restul a fost fie mutat, fie dăruit sau fie aruncat.

Revenind spre deznodământ, să nu se înţeleagă că va rămâne cineva pe drumuri, nu despre asta este vorba. Bebeluşii sunt safe (atât Matei cât şi viitoarea lui verişoară, Andra). Eu şi fratele meu locuim chiar vis-a-vis la etaje consecutive, părinţii mei au găsit pe fugă un apartament de inchiriat. Viaţa poate merge înainte.

Impulsuri (necontrolate sau chiar foarte bine controlate) am, unul dintre ele ar fi să renunţ pe nerăsuflate la cetăţenia română şi să ne stabilim undeva unde câinii sunt ţinuţi în lesă şi sunt folosiţi pe post de cei mai buni prieteni ai omului. Sunt impulsuri furioase, şi vă asigur că nici o decizie nu va fi luată pripit sau fară cunoştinţă de cauză...

Şi astfel chiar aş vrea să închei definitiv cu acest subiect, sunt poveşti care nu prea au ce căuta pe familyguys, blog dedicat pe lângă altele celui mai scump copilaş din lume.

Have a strange day...

duminică, 10 ianuarie 2010

Șșșșșt!...cresc!


Și am făcut 2 luni... Azi, la ora 16, am sărbătorit doar noi doi, plimbandu-ne prin parc, pe o vreme destul de calduță și umedă, dar mohorâtă. Nu știu cum a fost ziua în care am născut. Am stat întreaga zi de 10 noiembrie într-o sală cu geamul vopsit. Mi s-a spus că a fost soare. Curios este că nu am realizat că nu văzusem lumina zilei decât a doua zi, când m-au adus în salon și am văzut un copac cu frunze aurii și soare.

Ce ironie, să vorbești despre un omuleț care vede pentru prima dată lumina zilei, într-o sală fără geamuri.

A fost o aniversare cu nod în gât. De fericire și de tristețe deopotrivă. De fericire, este evident. De tristețe, pentru că Matei nu va explora de-a bușilea casa în care au locuit străbunicii, bunica și tatăl lui. Probabil o să ne plimbăm împreună pe strada cu nume de capitală a supremei puteri a lumii și o să îi povestim, din afară, cum a fost cuibul tatălui și la bunicii...

O să îi spunem că deși trăim pe strada cu nume suprem, puterile nu au fost atunci de partea noastră. Că am învățat și că admir la bunicii lui că pot să o ia de la capăt chiar dacă acum se uită deznădăjduit la fiecare cotlon acasă și nu știu de unde să înceapă debarasarea, chiar dacă lasă în urmă atâtea amintiri...

Anul 2009 parcă a fost un an al păsării phoenix - am murit și am înviat. Am pierdut o ființădraga care a plecat ca să își vegheze strănepoțeii pe care nu a apucat să îi vadă dar despre care aflase că sunt pe cale să vină.

Dar anul s-a sfârșit cu venirea lui Matei iar în martie va veni și Andra, verișoara lui. Ei sunt semnul unui drum frumos înainte, pavat cu borduri de pișcot, cu miresme de scorțișoară umedă și străbătut în compania unei fanfare care cântă la liră electronică...

La mulți ani Pișchi!


vineri, 8 ianuarie 2010

Definitiv şi irevocabil


Povestea pe care m-am gândit să o relatez astăzi nu merită nici măcar o adaptare transpusă pe marile ecrane şi concretizată într-un B-movie reality show. Chiar şi aşa, genul şi acţiunea filmului s-ar încadra în tiparele clasice ale unui court-room-movie... pentru conoscători acest episod ar aduce puţin cu ...And Justice for All, numai că subiectul propriu-zis s-ar centraliza pe un singur caz principal ci nu pe mai multe drame judecătoreşti prezentate fatalist. Drama la care mă refer nu este fatală, nu va muri nimeni ca efect imediat al consumării ei (cu toate că există şi cazuri similare cu un final mai neaşteptat decât cel povestit; un exemplu cu un acelaşi "contract-cadru" a existat nu mai departe de anul trecut şi din nefericire atunci s-a sfârşit de tot, nici timp de credits nu s-a mai găsit, s-a terminat brusc şi ireversibil, CU O SCENĂ ŞOCANTĂ).

Concret, în timpurile noastre dar cu ceva timp în urmă, un cetăţean german, mânat fie de dragostea sa necontenită pentru poporul originilor sale incerte, fie cooptat atât pasiv cât şi activ de către un grup de interese care pâna la urmă, la o distanţă de aproape 10 ani a reuşit
să îşi materializeze interesul, a purces în a acţiona în instanţă (la o privire din avionul cursei Lufthansa Berlin cu destinaţia Bucuresti, unii co-călatori ar putea spune că această acţiune lipsită de cele mai mici particule de sorţi de izbândă este doar o trecere în practică a ceva teoritizat, aşezat atent pe hârtie şi analizat de multe sprâncene şi unghii de deget arătător; dar şi aşa fiind, fără prea mulţi sorţi de reuşită) o terţă persoană pentru a-şi cere dreptatea şi adevărul, DA...dreptate şi adevăr.

Povestea noastră ar fi putut să se termine aici. Scurt. Fără alte detalii şi comentarii. Spun asta într-o perfectă cunoştinţă de cauză şi nu pentru că aş fi absolvit cursurile prestigioasei facultăţi de Drept ci pentru că în acele condiţii raportate la acea perioadă cererea formulată de către distinsul nostru domn bavarez ar fi trebuit înmânată în aceeaşi secundă înapoi individului respectiv, cu aferentele urări de la mulţi ani, sănătate, virtute şi Maica Domnului. Lipsea atributul fundamental pe baza căruia cererea respectivă putea fi indexată: cetăţenia autohtonă nouă.

Fiind atent sfătuit (singurele variante la îndemană erau celebrele "fifti-fifti", "întreabă publicul" sau "sună un prieten"), sau poate el însuşi fiind un multi-doct în materie de legislaţie internă şi internaţională, eroul nostru de conjunctură a ţinut să îşi unească destinele care se întrevedeau din ce în ce mai bolduite cu o distinsă doamnă notar, femeie cu frică de Dumnezeu, simplă
şi cinstită cam cum sunt mai toţi oamenii de bine care activează în aceste domenii obscure dar atât de indispensabile societăţii noastre monetare cum ar fi avocatura, notariatul, administraţia publică şi politică. (pentru o mai atentă studiere a fenomenului considerat malign de unii şi benign de câţiva ceilalţi vă invit să vizionaţi Zeitgeist: Addendum şi să vă transpuneţi de dragul exerciţiului, pentru câteva clipe, la nivelul cel mai de la baza mentalului, într-o pseudo-utopico societate Venus).

De aici până la dobândirea cetăţeniei mult râvnite nu a mai fost decât un pas. Mai precis şase luni, dar voi reveni imediat cu lămuriri suplimentare. Ca să înţelegeţi mai lesne, totul a decurs la modul banc:

-Aveţi tort de morcovi?
-Nu, dar luaţi dumneavoastră acest tort de morcovi invizibil şi vedem noi mai pe urmă cum facem rost de morcovi şi de tort pentru a vă putea face un tort de morcovi...
-OK.

Revenind la cifra stelară 6 şi lunile la care ne referim. 6 luni a durat frumoasa şi imaculata poveste de dragoste dintre acest neamţ şi notărţta visurilor lui. Pentru unii acest răgaz de timp este infim, pentru alţii cele 6 luni de nisip căzut în clepsidră (aş estima eu... 2,01 Tone) au însemnat punerea cu picioarele pe pămant haiducesc, într-un noroi atât de gros încât sub greutatea paşilor lui şi susţinut deopotrivă de acel balast urmele bocancilor Made in Germany au generat găuri de 8 metri de la sol.

Perioada matrimonială a fost plină. O sumedenie de documente originale au luat drumul copiilor modificate şi legalizate pentru ca apoi, într-un ciclu firesc si lin să dispară în neant. Aici imaginaţia fiecăruia poate să zboare: avioane de hârtie? solniţe? reciclare? O sobă caldă care îşi cerea drepturile înzecit? îngropate în pământul pădurii Letea!?!?

Cazul juridic se solidifica văzând cu ochii. Chiar dacă la mai toate infăţişările instanţa autohtonă întorcea armele Germaniei precum au făcut cam cu acelaşi succes şi strămoşii nostri în alte vremuri mult mai războinice, în momentul în care chiar a contat, armele nu numai că au rămas neîntoarse, ci au fost răsucite în burţile familiei de autohtoni care şi aşa avea goluri serioase deja formate în stomac.

Păgubiţii de rangul doi au purtat un război de guerilă în toţi aceşti ani, au făcut săpături arheologice pe cont propriu, s-au descoperit o sumedenie de inadvertenţe. Ba chiar a ieşit la iveală (pe lângă seria de documente care atestau ca acel cetăţean nici măcar nu este cine pretinde că este) un document de vânzare-cumpărare parafat şi legalizat la vremea respectivă (mai precis pe vremea când nici tu, nici eu dar nici părinţii mei sau ai tăi nu se născuseră) între străbunul distinsului neamţ şi un alt negustor cinstit. Istoria ne-a arătat ulterior că după tranzacţie bunicul a luat drumul Germaniei iar negustorul a ajuns pe altundeva prin lumea asta, murind mai apoi singur şi departe de plaiurile mioritice, aceste guri cariate de Raid folosite drept preş de şters pe picioarele plaiurilor de pretutindeni.
Din păcate toate aceste demersuri ne-au cam îmbătrânit un pic pe toţi fapt ce vine în sprijinul celor întamplate, descoperite dar omise astăzi aici...

Deznodământul nu avea cum să nu vină şi el, ca un tăvălug rece, ca o geamandură neancorată, ca finalul de excepţie al producţiei cinematografiei franceze, Irreversible: purici.

Ca să fiu concret pentru a doua oară în această istorisire (Da, doar 6 luni au durat demersurile prezentate la capitolul "uite copia legalizata contrafăcută, nu-i originalul") după 10 ani de zile iată că va veni şi ziua de luni, 11 ianuarie, zi în care (astăzi am aflat că...) păgubiţii de rang inferior împreună cu terţa persoană dată în judecată vor fi pur şi simplu scoşi în straDA!

Aţi ghicit probabil de ceva timp că terţa persoană sunt eu iar păgubiţii direcţi sunt scumpii mei părinţi... The little house este locul în care s-au născut pe rând şi în ordinea descrescatoare a numerelor din buletin părinţii mei şi copii lor...; locaţia se intersectează poate cu una dintre cele mai râvnite zone ale Bucureştiului în general şi ale Europei de Sud-Est în particular (asta dacă ar fi să ne raportăm la preţul unui metru pătrat construit/locuit/dezafectat/evacuat).

Un exerciţiu restant din culegerea de exerciţii de imaginaţie se poate rezolva şi aici: Câte lucruri cu sensul de "stuff" agonisite de-a lungul timpului pot să încapă în 4 camere? Raspunsul îl vom afla cu siguranţă în acest Lost Weekend...

De dragul imparţialităţii legale ne mai putem agăţa aici de lianele dreptăţii juridice prin compensaţie, în sensul că mai noii păgubiţi, dacă tot şi-au cumpărat bunul respectiv de la STAT, cu înştiinţarea/semnătura/ştampila/parafa omnilegiuitoare conform căreia tranzacţia este perfect legală şi de neclintit...odată cu clintirea ei de la verticala falnică spre o orizontală perfectă acest lucru a impus compensaţie (precum un arbitru de fotbal validează un gol din offside şi apoi, în compensaţie, la faza imediat următoare dă cartonaş galben portarului advers pentru tragere de timp). Numai că din aproape un milion de randas cu cât este cotat bunul la piaţa de zarzavat instituţia STATALĂ, recunoscându-şi greşala, oferă nici mai mult nici mai puţin de 125 de mii de randas, plus un top de foi igienice cu titlu de acţiuni la un oarecare fond inexistent. Unde-i lege nu-i tocmeală iar unde e lege şi ordine este dreptate şi adevăr...

Am simţit nevoia să împărtăşesc măcar o frântură din această poveste de iarnă pe blog, prea ne obişnuiserăm (nu că ar fi rău) cu săniuţe împodobite cu acadele şi clopoţei. Una peste alta, acest lucru nu mă va schimba cu nimic ca om. Ce rămâne după trecerea acestui uragan (twister care într-o clipă a ras fără spumă sau loţiune o barbă deasă şi zgrumţuroasă) este un core-family de părinţi, bunici şi fraţi fericiţi şi mă voi lupta cu toate armele posibile ca acest lucru să persiste monoton şi nemărginit.

Sunt cei mai scumpi părinţi din lume! Iert lumea pentru că nu ştie ce face...

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails