familyguys

Rimembăr 2011

2011-12-30T22:32:00.019+02:00

2011 a început în forță, cu o mini-vacanță la munte ...

... mai apoi ne-am reapucat de FIMO ...

... și am descoperit cea mai captivantă activitate outdoor ...

Au urmat primele semne de primăvară ...

... și am continuat cu FIMO ...

Am fost trași de urechi ...

... dar am inhalat briza Californiana ...

... și am pozat cine-staruri în ipostazele cele mai firești...

Am fost nași pentru prima dată în viață - o experiență de neuitat!

Pentru ca după aceea să invadăm Lisabona ...

... și să inițiem ceea ce urma sa fie celebra colecție de mașinuțe Cars pentru Matei ...

... să admirăm piatra cubica lusitană ...

A urmat pelerinajul în UAE ...

... cu zile și nopți lungi de exil ...

... pentru ca mai apoi să ne reunim !

... și să vizităm marea ...

... locul în care toată lumea se simte ca acasă ...

Iar sfârșitul anului ne-a gasit cu colecția triplată ...

La Mulți Ani 2012 !

Sick Roll - part 1

2011-12-06T09:00:00.012+02:00

Că dacă despre ale noastre nu am mai avut timp să scriem - între timp Matei este la facultate şi se pregăteşte serios de doctorat - hai să ne vărsăm ura cinematografică pe filme bolnave.

Un singur plus - şi ăla cu o singură liniuţă - am reuşit să adun prin pelerinajele mele în dunele de nisip: filme, cu indulgenţă aş spune cam 50. Bineînţeles că printre ele s-au regăsit şi titluri cu febră, dar hai sa le luam pe rând:

Calatorim un pic în timp şi ajungem în anul de graţie 1983 în Olanda. De vierde man este sick! Rău de tot! Mijloacele vizuale sunt cât se poate de explicite - limitate totuşi de "trucajele" anilor '80 - iar succesiunea vis-realitate este ameţitoare la propriu. Acţiunea filmului prinde şablonul văduvei negre, sau a tarantulei care îşi face provizii carnale pentru iarnă - imagini desprinse chiar din scenele de debut ale peliculei.

Îl veţi recunoaşte sigur pe Jeroen Krabbé într-un rol neobişnuit de pozitiv, sau taman invers. Nu îmi vine în minte acum alt film olandez pe care să îl fi văzut, dar dacă toate sunt precum acesta, mai vreau!

Hai să continuăm cu veşnicii coreeni, oamenii ăştia chiar au un cult al peliculelor perturbatoare şi le iese de minune. Facem un salt în timp cu vreo 20 de ani şi vizionam Salinui chueok.

Filmul se bazează pe o poveste reală şi genul acesta pseudo-biografic are magnet dublu. Cel puţin în cazul nostru... Povestea se pretrece în anii '80 în Coreea rurală şi parcă împrumută indigoul Spintecatorului Londonez. Aceleaşi premize, acelaşi deznodământ tragic. Dacă nu l-aţi văzut încă vi-l recomand cu sânge rece.

Oldboy poate fi considerat un clasic, atât al geniului cât şi al cinematografiei... aţi ghicit? Coreene.

Spre ruşinea mea îl văd la aproape 9 ani de la apariţie, în circumstanţe suspecte, într-o cameră goală de hotel. Filmul merită mai mult, nu ştiu dacă mai rulează în cinematografe dar cred că ar fi o experienţă unică. Povestea este bolnavă şi nimic pare că nu o mai poate însănătoşi.

Gustul filmului este de un amar persistent dar asta nu schimbă cu nimic originalitatea şi ingeniozitatea vecinilor Coreeni.

Şi iată că am ajuns şi la Possession. Un film extrem de răscolitor şi de bolnav dar pe care l-am îndrăgit nespus. Nu ştiu încă de ce, şi nu ştiu nici dacă oamenii de la Medlife au secţie de neurologie/psihologie. Nu de alta dar am un prieten imaginar care susţine că i-a plăcut Possession.

Nu vreau să adaug foarte multe despre film, l-am văzut fără să ştiu nimic despre el şi asta cred eu că a contat enorm. Dacă totuşi, pe la jumătatea filmului simţiţi aşa, o stare de nelinişte... sau o mâncărime acută, puneţi stop şi mai daţi-i timp.

Isabelle Adjani vă poate confirma toate cele spuse de mine, săraca fată a încercat să se sinucidă dupa vizionarea variantei post-producţie a filmului. Finalul face toţi banii. Şi cu toţii ştim că banul este un instrument bolnav prin definiţie.

În încheiere am să amintesc The Other, pelicula lui Robert Mulligan din 1972, un film nerecomandat cardiacilor cu copii mici.

Un film interesant şi captivant, asta dacă reuşeşti să sari mental peste gardul inocenţei furate.

Repet, m-am rezumat la amintirea filmelor vizionate în ultimele 3-4 luni. Mi-e şi groază să merg mai înapoi în timp...

Bee? Help! :)

The Wearers

2011-10-10T07:21:00.022+03:00

Ha, ha, denumirea de wearer chiar există și se referă la industria ready to wear.

Și-atunci putem declara că am îmbrăcat cu drag haina făcută din fibre naturale pe linie ready to wear însă purtată atât de rar de parcă ar fi hauțe-couture.

Să ne înțelegem, nu am aderat la un curent exclusivist, pentru că îi place în continuare să meargă pe lângă cărucior iar noi îl mai folosim să punem o pungă de mere sau alte cumpărături, iar mai nou chiar se așează singur în vehiculul pe 6 roți, însă l-am purtat cu drag, in wrap cand abia i se mijeau ochii, stângaci la început,

greu de stăvilit uneori în sing(sling),

cu încântare de ambele părți mereu în dică-da (Manduca),

adesea ținut în brațe fără alte textile ajutătoare și mai ușor și pentru purtător pentru că se aruncă jos din brațe la fiecare 3 minute,

si preferata actuala, 'pe cal'. Asta 'se pune'?

Moment mai potrivit nici că se găsea, pentru că azi aniversăm și ultima lună înainte de cifra rumenă și frumoasă ca Matei.

I Confess

2011-08-18T11:35:00.002+03:00

Feonul asfaltului suflă cu indicatorul de putere blocat pe treapta maximă. În Orientul Mijlociu vara este un anotimp condiţionat. Aer condiţionat. Aţi mai văzut vreodată un termometru care sare de 55 de linii Celsius? Şi asta nu în condiţii ideale, ci cât se poate de normale şi de naturale... Răsfăţul nopţii emirate emană cel puţin 32-35 de grade, tot Celsius. Simplul efort pe care îl depui în încercarea de a respira se transpune în transpiraţie şi eventual trascende sub formă de anchilozare.

Până şi cele mai mici mijloace de existenţă - o gură de apă sau un dumicat de pâine - sunt considerate plăceri interzise şi condamnabile conform legii Ramadanului. Cea de-a noua lună a calendarului islamic aduce cu racheta 4 săptămâni de spiritualitate alimentată de post. Închisorile sunt golite de tâlharii mărunţi, hoţii de ocazie sau criminalii în paralel. Se face loc pentru cei care vor săvârşi păcatul suprem - dopul de apă sau mărul oprit. Efectul de purificare este total şi se află la locul lui, sub felia de clar de lună.

Termometrul este roşu şi-atât. Ramadanul este doar o manifestare spiritual-religioasă. Dorul pentru cei de-acasă este adevăratul duşman...

Top de femeie la 33 de ani

2011-07-27T11:42:00.020+03:00

Drept e că nu ţin la obiecte, şi mai drept e că dacă îmi place ceva devine curând cel mai urât manipulat obiect, uzat, deşirat, şifonat, zgâriat. Fără intenţie, doar din intensitate. Ce să fac, asta e oda mea adusă scopului lor.
Însă partea cu testosteron a blogului este aproape religioasă cu obiectele, le preţuieşte, le găseşte spaţii de depozitare frumoase, le miroase.
Partea feminină admiră cumva farmecul discret al fetişismului cosumerist căci în crizele tale existenaţiale, reîntoarcerea la aşa ataşamente palpabile te repune cu picioarele în zona telurică. Şi aşa s-a ataşat de nenumăratele colecţii deţinute prin co-habitat.
La polul opus în zodii şi simţiri, partea masculină admite efemeritatea obiectelor şi găseşte demn de admiraţie je-m'en-fiche-ismul senin faţă de obiecte.

Cu toate astea, am şi eu topurile mele pe care le-am stors cu greu pentru că sunt multe şi mărunte şi care inoxerabil fac suma plăcerilor, fericirilor şi nostalgiilor mele.

• Tabloul cu Blobs grow in beloved gardens, un print Hundertwasser luat prin 2005 de la muzeul cu pricina la exorbitantul preţ de 60 de euro, la prima descindere la Viena.

• Posterul luat din Barcelona, Las ramblas care n-are nicio legătură cu spectacolul nefericit oferit în realitate şi pe unde paşii mei gestanţi au călcat.

• Cerceii şi broşele făcute de mine sau cumpărate din diverse locuri, oglinzile tablou făcute într-o criză de nesting, aşteptându-l pe Matei.

• Cărţile:
Orbitorul şi Nostalgia lui Cărtărescu, pentru ce minunate le-am găsit pe vremea cand Cartarescu nu apărea la show-uri şi ştiam despre el doar că-i lector la universitate, nu-şi dădea cu parerea despre epoca Băsesciană şi nu gândea de ce iubeşte femeile ci probabil doar le iubea. (o meteahnă neaosă la care am aderat, aceea că elitele n-ar trebui plasate în zona publică de maximă audienţă, ci aşezate pe piedestaluri intangibile, deşi peste tot în lume ''statuile'' se mută în stradă)

-Tentaţia inocenţei cu autograful lui Pascal Bruckner nu pentru că îmi place Bruckner ci pentru că îm aminteşte de anii de facultate, de perioada mea ‘autistă’.
- Un veac de singurătate pentru că am citit-o pe nerăsuflate şi de atunci am tot inhalat cu nesaţ realism magic acolo unde e încadrat şi Rushdie cu Grimus şi Gunter Grass cu Toba sa de tinichea.
• Cutiile cu diverse dantele îngălbenite, piele, mărgele, zale, fimo din care mai scot când şi când ceva
• Ipodul meu Nano de 4 gb, cel depăşit, care a devenit peste noapte o piesă de muzeu şi d-aia îmi place şi mai tare, căruia i s-au stricat căştile rapid şi acum are nişte căşti Sony, ce balsfemie, pe care îl port într-un ipod sock tot turqoise, ce unfashionable.
• Cutia cu amintiri din călătorii: hărti, bilete de intrare, pliante, programul Taize şi informaţii despre gazdele din fiecare oraş, bilete de tren sau avion.
• Deodorantul natural cu salvie, tea tree şi unt de shea nerafinat luat de la Pur si simplu, pur şi simplu eficient pe timp de vară şi care bate de departe deodorantul mineral cu piatră de alaun de la Bourjois.
• Tricourile noastre cu ‘Mire’ şi ’Mireasă' pentru că în 2004 ne era tare greu să spargem canoanele şi nu găseam nici surse nici idei de inspiraţie şi cam atât am reuşit să improvizăm.

Şi-ar mai fi: primele mele casete audio cumpărate din economiile strânse din banii de buzunar daţi de părinţi, ameţite de cât FFw şi Rw au primit întru notarea şi învăţarea versurilor: Doors: LA Woman şi An American Prayer, Janis Joplin Greates Hits, Bach, Gershwin.

- Cutia de bijuterii a mamei, o cutie cu pozele alor mei în tinereţe inserate cumva pe câmpuri de flori fake, un kitch adorabil demn de filmele indiene care mă trimite la vârsta la care umblam în mărgele, căutam printre fardurile pe care le găseam prea puţine ale mamei şi mi-a rămas în nări mirosul de pudră, ruj şi gablonţuri vechi cu iz de parfum .
Ar mai fi: eşarfele mele mari şi colorate, nişte cosmeticale Physicians Formulae Organic wear dar şi neorganice si un kit pentru sprâncene pentru că am obsesia sprâncenelor perfecte de la vreme.

- Parfumuri, însă nu am găsit The parfum deşi parcă se învârte în jurul nasului lui Hermes.
- O geaăa de piele maro de pe vremea când Răzvan şi fratele lui erau puşti de 8- 10 ani şi o purtau, adusă de la cehoslovaci parcă, uşor descusută, dar care îmi place tare aşa uzată cum e şi mă face să mă simt că port XS.
- O vestă grena de la second hand de pe vremea studenţiei, din tercot, încreţită pe alocuri şi căptuşită cu o stofă subţire ecosez.
-Balerini, balerini, balerini-nu mă satur de ei şi simt că n-am destui niciodată.

Trimit leapşa asta storcătoare de nostalgii Andreei de lângă Matei.

Ajutor pentru o mămică

2011-07-22T11:18:00.007+03:00

Cu carnea încrâncenată, pun povestea Elenei aici: http://organicka.ecosapiens.ro/ajutor-pentru-o-mamica.

Elena, sper din inimă să mă ierţi că îmi arog drepturi în numele suferinţei tale , însă cine mă poate ajuta să o punem în legătură cu cineva avizat privind hrana vie în astfel de cazuri?

Cred cu tărie în şansa aceasta!

Fantomele trecutului

2011-05-20T15:05:00.009+03:00

Ne-am început festinul cinematografico vizual cum nu se putea mai fericit: cu Gene Tierney. Una dintre cele mai frumoase actriţe care a apărut vreodată pe genericele de film, cu precădere noir. O văzusem în nenumărate pelicule precum Leave Her to Heaven, pentru care a primit şi o nominalizare oscar (singura, din păcate). Ne-a delectat simţurile în Night and the City sau în capodopera lui Otto Preminger - Laura - unde numai plotul detectivului care se îndrăgosteşte de femeia victimă a cărei crimă o investighează te face să apeşi instantaneu pe butonul de download.

Noir pe linie. Nu şi în The Ghost and Mrs. Muir, filmul cu care noi am deschis festivalul, un ţunami de fantezie învălurit în mister marinăresc.

Cum tema din acest an a fost muzica în film selecţia peliculelor pentru festival a fost pe măsură. Sunetul este cutremurător, aria introductivă nu iţi permite să îţi dezlegi nici măcar unul din nodrile pe care le ai în gât iar responsabil pentru acest lucru este însuşi Bernard Herrmann, a cărui fiică a şi introdus acest film. Hitchcock vă sună familiar? Majoritatea coloanelor sonore poartă semnătura lui Herrmann, incluzând aici Psycho, Vertigo sau North by North-West.

Dialogul şi intriga sunt două componente esenţiale, ca în majoritatea filmelor clasice care au înregistrat succes în rândul audienţei. Cele două elemente se împletesc precum şnurul unui mărţişor - dialogul având un ton alb, imaculat iar intriga fiind pe alocuri roşie - şi nu pot exista izolat.

Povestea se focalizează pe viaţa unei tinere văduve care decide să se mute împreună cu fiica ei departe de oraş, la malul mării într-o locuinţă bântuită prietenos - cel puţin în cazul doamnei Muir - la început de secol 20. Poate suna oarecum bizar dar filmele de fantezie ale anilor '50 abordau un tip de subiect aparte: moartea sub toate formele ei, fie că vorbim de fantome, de iluzii sau de însăşi domnul cu coasă (Det sjunde inseglet). Fantoma poate fi un iepure gigant (Harvey) sau, în cazul nostru, un marinar în floarea vârstei răpus accidental in somn.

Uneori durează foarte mult, poate chiar întreaga viaţă, să înţelegi ceea ce îţi este scris. Această idee se păstrează intactă de-a lungul acţiunii şi cu precădere atunci când gongul deznodământului este bătut. Filmul este cald şi dulce, un ceai la timp de iarnă chiar dacă ideea de fantomă i-ar duce pe unii direct printre ţurţuri.

În film apare şi Natalie Wood, în rolul fetiţei doamnei Muir, imediat după succesul înregistrat cu Miracle on 34th Street din acelaşi an. Este încă un copil, rolul este unul şters dar merită consemnat. Calităţile actoriceşti incontestabile aveau să se materializeze ceva mai târziu. Şi ca o ironie tragică a sorţii, Natalie avea să sfârşească precum marinarul din poveste - în mod accidental - în cazul ei contopindu-se cu însăşi marea.

Jumătatea masculină nu mai are nevoie de nicio prezentare. Rex Harrison - profesorul Higgins din My or His or Our Fair Lady - personifică fantoma marinarului îndrăgostit în vreme ce George Sanders oferă intriga principală în cadrul acţiunii. Când nu se ocupă de intrigi ieftine îşi portă blana dungată prin junglă în căutarea puiului de om. Sună înspăimântător, precum vocea lui Shere Khan.

Filmul merită sorbit lângă sobă, oferă o experienţă unică a genului Fantasy din acele vremuri, povestea este captivantă iar intriga şi dialogurile oferă atâtea recompense cu şnur de mărţişor.

Vizionare plăcută, iar dacă apar probleme de disponibilitate, daţi un semn.

8/10!

Remembering Hollywood

2011-05-17T16:00:00.026+03:00

Am petrecut o săptămână ca-n filme în citadela cinematografiei clasice (dar şi moderne) numită Hollywood. Din multitudinea de titluri care au rulat pe parcursul a celor patru zile de festival TCM nu am reuşit să facem director's cut pentru mai mult de opt producţii, dar acelea au fost trăite la maxim. Promit că vom detalia fiecare peliculă în splendoarea ei în posturi separate dar până atunci să cronologizăm un pic...

The look and feel

Drumul spre stelele ecranului a fost lipsit de somn, în parte poate şi pentru că la bordul 747 călătorea un băieţel foarte drăgălaş, cam de vârsta lui Matei, care ne-a cam cântat pe limba lui tot zborul. Pentru noi a fost simpatic, pentru toţi ceilalţi - un mic coşmar la drum de seară.

Aerul californian este foarte plăcut, te îndrăgosteşti de el încă de la prima adiere. Este un aer de Vamă, o briză oceanică învălurită în cele peste 25 de grade calculate în celsius. Ajunşi în camera de hotel am aruncat bagajele cât colo şi ne-am năpustit la geam - căutam ceva anume, ceva ce nu zărisem pe drumul de la aeroport dar care dupa calculele noastre ar fi trebuit să fie acolo. Şi era, măreţ şi lizibil:

H-O-L-L-Y-W-O-O-D.

The Hollywood sign

Hollywood este un oraş al contrastelor, un vis babilonian altoit pe visul american şi asezonat cu mii de turişti efervescenți. Se fotografiau stele pavate la duzină, se formau cozi interminabile pentru tururile organizate către reședințele celebrităţilor (văzute pe dinafară în drumul maşinii, şi asta dacă nu se greşea adresa, bineînţeles) şi se comercializau aceleaşi suveniruri cu o densitate înspăimântatoare pe metru pătrat. În tot cazul, odată ajunşi acolo încărcătura şi istoria cinematografică a locului este colosală. Aşa am simţit noi, aşa am perceput festivalul şi tot ceea ce înseamnă film. Am ajuns de exemplu (ghidaţi de un cache, dar practic cu acelaşi scop) la apartamentele Alto Nido, atât de râvnite de noi pentru simplul motiv că scena de început din filmul lui Billy Wilder - Sunset Blvd. - a fost filmată aici.

The filming location

Am devorat muzeul din Hollywood unde obiecte celebre ale filmelor clasice erau prezentate învălmăşit dar cu bun gust. Cadilacul lui Cary Grant, rochia albă a lui Marilyn, costumul lui Bob Hope interpretându-l pe domnul Beaucaire, colecția de make-up Maxfactor, un Oscar autentic sau mantia lui Superman sunt numai câteva dintre ele. Reversul medaliei s-a numit rochia Hanei Montana sau treningurile protagoniştilor din Feisbuc dar poate că am îmbătrânit și noi un pic şi nu mai zărim chestiile cool în cazuri în care poate s-ar impune.

The Hollywood Museum

The oscar goes to...

Am dat o fugă până la Observatorul situat în parcul Griffith, locaţie de filmare folosită de mulţi regizori dragi nouă, incluzând-ul aici pe Nicholas Ray cu al său Rebel Without a Cause. Există chiar şi un bust al lui James Dean pe platforma pe care este aşezat observatorul. Locul este superb iar parcul în sine este un colţ sălbatic de natură foarte jogging-friendly.

The Observatory

Oceanul nu a putut lipsi din plan aşa că într-o dimineata, după filmul de mic dejun (în acea zi, A Streetcar Named Desire, versiunea restaurată) ne-am îmbarcat spre valuri. Chiar dacă temperatura de afară te invita la o baie vântul se punea puţin în contră şi am cam fost nevoiţi să il ascultăm. Santa Monica Pier este un bâlci adevărat şi nostalgic. Există carusel, locuri de joacă, circuite şi leagăne pentru cei mici, îngheţată şi pop-corn. Toată lumea este cu zâmbetul pe buze, parcă eram toţi figuranţi într-o comedie de succes. Pentru noi, o comedie bună se traduce prin Big Lebowski sau Forrest Gump - şi astfel ne-am simţit înţeleşi pentru că acolo, pe chei, unul dintre cele mai populare restaurante era Bubba Gump Shrimp.

The Santa Monica Pier

Printre arenele celebre în care s-au proiectat cele peste 70 de filme se numără Grauman's Chinese Theatre, Egyptian Theatre şi piscina hotelului Roosevelt. Am admirat însemnele lăsate de marii actori în grădina cinematografului chinezesc, am escaladat din priviri coloanele egiptene şi am servit porţia de cultură hollywoodiană la petrecerea de deschidere a festivalului de la Roosevelt, hotel care a găzduit gala primelor premii Oscar în 1929.

The Grauman's Chinese Theatre

The Egyptian Theatre

The Roosevelt Hotel

The Poolside

L-am întâlnit pe Kirk Douglas care la cei 94 de ani ai săi pur şi simplu ne-a emoţionat - este valabil pentru toţi cei 1200 de cinefili care au venit să îl vadă la premiera versiunii restaurate a lui Spartacus. Trecând mai spre latura noir spun că introducerea filmului Gaslight a fost asigurată de Angela Lansbury, o femeie extraodrinară care preţ de jumătate de oră ne-a delectat cu o scurtă istorie a vieţii ei cinematografice şi care prin asemănare m-a făcut să mă gândesc la bunica mea de sus. Am redescoperit-o pe Elizabeth Taylor, actriţa pe care o consideram de cele mai multe ori practicantă de overacting. Am avut practic mustrări de conştiinţă după ce am vizionat Who's Afraid of Virginia Woolf? în ultima seară şi am rămas cu gura căscată la propriu pâna la genericul de final.

The Family Guys

De la Insomnia la Sleepers, drumul de întoarcere a coincis cu Moş Ene pe la gene dar ne-am promis că poate, într-un viitor nu foarte îndepărtat ne vom întoarce la TCM Classic Film Festival căruia îi urăm o mie de ediţii!

Mulţumim TCM!

Un an şi ½

2011-05-11T23:21:00.010+03:00

A reînceput să spună cum îl cheama şi uneori chiar să se numească aşa când îmi transmite că vrea să facă sau să obţină ceva anume. Este Tei sau Tei-Tei atunci când se strâmbă în oglindă sau îşi priveşte reflexia într-un obiect metalic.

Dintr-un joc fără nici un scop precis a început să reţină culorile şi să numere. Iniţial asta îmi suna a părinte ce învaţă copilul "Luceafărul" încă de la 3 ani, însă clar memorarea este un skill aparte al său. A repetat de multe ori ieie până să înţeleg că distinge culori şi nuanţe ale aceleiaşi culori. Repetă tot ce spunem, din ce în ce mai corect, a rămas cu unele cuvinte aşa cum le spunea la 1 an, altele au fost şlefuite şi ies o minunăţie de sunete din vocea lui un pic guturală.

Astfel, ţipă când vede ceva ieie (verde), ihi (rosu), iei (roz), damne (galben), bo (bleu, albastru), abo (alb) până când obţine confirmarea verbală a tuturor celor prezenţi fie ei şi 20, însă dacă îl întrebi ce culoare vede spune invariabil ieie (verde), de unde deduc că ieie înseamnă și culoare, generic.

La fel , a început să spună ana (una) sau două, pronunțat frumos și rotund așa cum se aude.

Grupează obiecte în șir sau în grămezi și ne arată care obiect e mic și care e mai mare confirmând teoria folosirii mulțimilor încă din scutece. La mic se chițăie subțiinad vocea și unind degetele arătător și mare și spune mi iar la mare spune mai gros ma-ma (mai mare) sau ma.

Aruncă obiecte pe după dulapuri și își face provizii de obiecte în orice cotlon.

În parc nu îl tentează leagăne, căsuțe , tobogane ci să se joace cu pietricelele sau culege ghina (ghinde) sau chiștoace pe care le aruncă la co (gunoi) într-un gest amplu si brusc.

Când cere ceva precizează clar că vrea d-aia și nimic altceva.

Spune răspicat că struțul e tu-tu , gândacul e dudac și cactusul e tatus, imită tare frumos animalele și îi plac enorm steagurile, țipă TA-TA și le-a numărat pe toate cele arborate de 1 Mai. Florile sunt haha șoptit, imitând expirația pentru că știe că florile se miros.

Când pune mâna pe ceva rece spune aaa ca atunci când te zgribulești de frig sau fuf,fuf când e ceva cu abur sau cald.

Nu mai spune papa ci papăm când vrea să mănânce.

Se bucură enorm când sunt mulți de-ai casei în jurul lui, este foarte expresiv cu tot ce vrea să transmită, mângâie, pupă și îmbrățișează, ne gâdilă tălpile cu un chi,chi chi ghiduș.

Se duce și scotocește peste tot, face turnulețe și stivuiește diverse pahare, castronele, butoiașe însă metodic și cu răbdare, doar rareori se erevează repede când ceva nu îi iese sau când nu îi intră un triunghi în forma sa sau în altele.

Însă marea sa pasiune sunt mașinuțele brrum brrrummm: acum îi recunoaște pe Fulger și pe Bucșă și în cărți sau pe alte mercendaizuri și ne cere să dăm drumul la brummm de cum se trezește, filmul rulând cam de 5-6 ori pe zi, spre deja îngrijorarea noastră.

Abstractizează extraordinar în diversele lor forme sau culori, obiectele sau animalele familiare. Așa cum a văzut într-o carte mașina de pompieri din Cars și a repetat de nenumărate ori apa, până când ne-am prins și noi ce vrea să zică.

Când îl vede pe Bucșă, îngroașă vocea.

Se uită pe cărți și cere neostoit să repeți ce e desenat acolo.

Răspunde Nu foarte clar, scurt și ferm când nu vrea ceva sau nu vrea sa îl iei de undeva.

Mănâncă bine și divers și are o mare preferință pentru ba-baaaa (boabe) de toate soiurile: linte și hrișcă crude, semințe de floarea soarelui sau dovleac, stafide și go (goji), bombonele raw, boabe de proumb, granule de oscillococcinum, tot ce e crocant sau gumos.

Cere lingându-și buzele când vede borcanul cu miere sau cutia cu panadol.

Vine și se lipește de mine din proprie inițiativă spunând amămămă de când la prima inițiativă de acest gen i-am spus înduioșată și îmbrățișându-l, "hai mă mami mă". Idem și atunci când e vorba de taaa-ti.

Sunset Blvd.

2011-04-06T13:31:00.027+03:00

Este cât se poate de adevărat!

Cu toţii avem vise şi dorinţe dar pe multe (dacă nu chiar majoritatea) dintre ele le păstrăm undeva în subconştient pentru că nu ni se par înfăptuibile în mod concret. Este o abordare cât se poate de greşită! Pentru că mai devreme sau mai târziu, dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, îţi stăi în putinţă să realizezi. Sună cam "motivaţional", nici mie nu îmi place, dar o să vedeţi că aşa este!

Fără să mai lungesc blocul de cod introductiv şi cu riscul de a mă repeta va spun că ne place filmul. Şi mergem la Hollywood după el!

În zorii zilei de 3 Martie, buimac dar odihnit ca în fiecare dimineaţă a noii noastre vieţi în trei ajung la birou şi navighez. Îmi sare în ochi ceva total neobişnuit pe Hotnews şi cam în acelaşi timp săritura se transmite prin simpatie către cele patru cavităţi cardiovasculare: "TCM te trimite la Hollywood!" citeam în gând iar gândul îmi zbura lăuntric către visele despre care vă povesteam mai sus. "A doua ediţie a Festivalului de film clasic TCM aşteaptă un câştigător" îmi apărea negru pe alb în faţa ochilor iar eu m-am decis să nu mai aştept! Am deschis un notepad2 şi am început să creionez răspunsul pentru cele doua întrebări adresate: Care ar fi topul zeiţelor ecranului, actriţe de film clasic, în opinia mea şi de ce aş vrea să ajung la festival?

Nu cred că mi-a luat mai mult de 15 minute să vin cu varianta finală, am trimis-o pentru review către Bee şi seara am trimis răspunsurile:

1.Topul actriţelor nu este uşor de jurizat:

- O pun pe Lana Turner pentru că două dintre filmele ei care îmi vin acum în minte sunt aproape perfecte (The Postman Always Rings Twice din '46 respectiv The Bad and the Beautiful din '53) iar personajele masculine de calibru, John Garfield şi Kirk Douglas sunt practic eclipsate la faţa locului. Cât mai pui că poartă şi în numele (de scenă) TCM (Turner C M)

-O Nominalizez apoi pe Lauren Bacall, "femeia" lui Bogie. Numai dacă mă gândesc la The Big Sleep, Dark Passage sau Key Largo... fiori!

-Ar urma firesc Shirley MacLaine care încă mai joacă la cei peste 75 de ani ai săi. The Apartment, nu spun mai mult. Nici nu trebuie spus mai mult, doar că face "casă bună" cu ceea ce înseamnă un film clasic.

Ochiul format de cinefil înrăit şi neo-noir (în vârstă, nu şi în simţiri) va spune că pe site deasupra numelui lui Natalie Wood apare în mod eronat poza răposatei Vivien Leigh şi NU cea a actrţei principale din best-picture-ul anului 1961, West Side Story.

Respect pentru Bette Davis, Debbie Reynolds, Liz Taylor, Doris Day, Grace Kelly, Ava Gardner, Sophia Loren, Katerine Hepburn, Natalie Wood şi evident Vivien Leigh! Şi un special thanks to Joan Crawford şi Gene Tierney (cea mai frumoasă actriţă de film clasic încadrandu-se şi în standardele actuale Hollywoodiene, ar trebui să căutaţi o poză cu ea, de curiozitate).

2.Mi-ar plăcea să strig ACTION! la festivalul TCM din toate motivele care cu siguranţă nu ar încăpea într-o singură rolă de 16 mm, dar pentru că juriul trebuie să departajeze aş difuza numai câteva:

-Sub ce egidă se organizează festivalul? TCM? Mi-am schimbat providerul TV pentru că în grila de programe nu exista TCM 24/24 ci doar după ora 22.

-Unde se pune în scenă festivalul? La Hollywood? Sunset Boulevard? Filmul meu preferat all time, pelicula din '50 a lui Billy Wilder reprezintă scheletul de referinţă film-noir. Da, genul meu preferat este film-noir ceea ce se traduce prin "CLASSIC".

-Ce se va proiecta la FESTIVAL? FILM! Este ceea ce fac de 25 de ani: mă îmbăt cu filme şi rememorez beţiile. Încă de când se proiectau alb-negru şi vizionam seara cu bunicii câte un noir/mystery, titluri precum D.O.A (1950) sau Beyond a Reasonable Doubt al lui Fritz Lang - sunt filme văzute la 10 ani şi regăsite 20 de ani mai târziu. Clipe pe care nu le voi uita niciodată.

-Sunt înconjurat de filme şi de tot ceea ce înseamnă film, deţin o colecţie de 3000 de titluri (majoritatea clasice), diferite antologii (cărţi despre filme pe decade - TACHEN Movies of the XX'S, Film-Noir, etc); am afişe cu filme în toată casa cu titluri precum All About Eve (best picture'50), Hitchcock's Vertigo, Read Window şi North by Northwest dar şi The Wall şi multe altele. Boxset-ul original Hitchcock şi alte titluri precum The Lost Weekend (best picture-ul din '45) stau la loc de cinste. Scriu pe blog unde din când în când fac recenzii la filmele văzute. Cutiile mele de la magazinul suedez au nume de filme (2001:A space odyssey - filme, Shadow of a Doubt - diverse sau Memento - poze şi amintiri; ar fi trebuit sa îmi fac o cutie şi cu conaţionalul Ingmar Bergman, poate cu amintirile ce vor reprezenta dedublarea visului meu Persona din oraşul Îngerilor)

-Viza de SUA mi-e încă valabilă şi abia aşteaptă să fie folosită în duble regizate cu pasiune. Îţi voi călca pe urme Billy, pe Sunset Blvd! ... and CUT!

Tachen tematic...

Un eşantion reprezentativ...

Un pic cam incoerent la a doua recitire dar nu mai contează. Am rămas conectat la maxim pentru următoarea săptămână pentru că pe zi ce trecea răspunsurile se multiplicau, unele dintre ideile scrise de mine se împrumutau, alte răspunsuri mi se păreau poate mai fericite dar speranţa exista. Simţeam ceva. Puteam fi chiar eu câştigătorul!

Ştiam că există şi 10 premii de consolare (foarte cool de altfel) constând într-un set de tricouri TCM cu movie quotes şi alte suveniruri de cinematecă. În momentul în care am văzut mailul de la Alina Bratu, TCM PR Executive, visul cinematografiei americane a ieşit din subconştient şi a sărit peste rând toate celelalte vise care stăteau liniştite la coadă postându-se ca nesimţitul în faţă. Dar în naivitatea mea, în momentul acela am crezut că mă aflu - doar - printre cei 11 potenţiali câştigători. Alina mi-a spus mai apoi la telefon că îi pare rău că ea este cea care trebuie să îmi dea vestea dar voi sta foarte mult pe scaun... Brusc m-am aşezat instinctiv pe un pervaz fără să pricep nimic. Am auzit mai apoi cuvântul Hollywood rupt din context, şi am înţeles. Câştigasem concursul! A fost o senzaţie extraordinară, nu mai câştigasem niciun concurs în acest fel.

Aici aş deschide o mică paranteză:

Era cât pe-aci să gâştig un concurs de patinaj viteză pe vremea când aveam vreo 9-10 ani. Grupa mea de vârstă trebuia să facă un tur de patinoar (Floreasca) iar cel care ajungea primul la linia de sosire-plecare era laureat. Aveam toate atuurile dar socoteala din târg nu s-a potrivit cu cea de pe gheaţă. Am căpătat un avans considerabil faţă de toţi ceilalţi încă de la start numai că pe ultima linie dreaptă, aproape de finish, am zărit o panglică. Am frânat brusc şi m-am oprit atingând panglica. Toată lumea de pe margine era înmărmurită, toţi îmi făceau semne disperate să trec, să rup panglica, dar nu am facut-o... Nu mi s-a părut OK să o rup şi după câteva momente scurse câştigătorul a trecut pe lângă mine de linia de sosire sfâşiind la propriu firul lat şi lucios. Am trecut şi eu imediat mai apoi şi am terminat cursa pe un onorabil loc 2.

De-atunci patinoarul a devenit patinoir. Am încheiat paranteza.

Ce vom face la festival? Vom viziona filme clasice cât cuprinde, vom cunoaşte oameni care ne-au impresionat de-a lungul vieţii (aici nu îmi iese din minte Kirk Douglas, dar vor mai fi şi alţii) şi vom respira aerul hollywoodian. Aici s-au turnat marile producţii clasice, filmele noir şi tot aici a apărut The Doors sau GN'R. Practic lucruri pe care le iubim!

Fiind singurul dintre cei 3familyguys cu viză de SUA am demarat procedurile cu viza lui Bee care s-au finalizat cu succes ieri.

Matei va rămâne din păcate acasă . Într-adevar noi vom fi foarte departe latitudinal şi longitudinal dar cu inima vom fi lipiţi de el pe toată durata săptămânii americane de la sfârşit de aprilie.

Este cât se poate de adevărat!

Geocaching

2011-03-28T11:15:00.012+03:00

Imaginaţi-vă că sunteţi într-un joc pe calculator. Grafica jocului este reprezentată atât de real încât poate fi confundată cu ceea ce ne înconjoară. Luminile, umbrele, fumul, ploaia şi ceaţa sunt toate randate la 100%. Există alternanţa zi şi noapte, fiecare emisferă prezentând farmec personal.

Personajul tău se va intersecta de-a lungul călătoriei şi cu alte personaje, totul este învăluit în mister iar misiunile pe care trebuie să le îndeplineşti implică rezolvarea unor enigme complexe sau a unor puzzle-uri mai uşoare.

Aveţi o hartă, obiectivele sunt marcate pe ea la precizie de GPS iar in momentul în care un mister este elucidat satisfacţia este imensă iar experienţa creşte progresiv.

Stop!

Deschideţi ochii, ieşiţi din casă şi jucaţi-vă!

Există peste un milion de astfel de questuri în întreaga lume. Peste o mie de cutii în România şi peste două sute în Bucureşti şi împrejurimi!

geocaching

L-ați văzut cumva pe Dixit?

2011-01-19T16:47:00.012+02:00

Cel cu ochii de faianță...

Ei bine, dacă nu ați avut ocazia să îl vedeți înca, o să vi-l arăt eu. Zdreanță este mai mult decât un boardgame, adică Dixit, bineînțeles. În general boardgame-urile au reguli precise, există un scop bine definit iar dacă pierzi nu rămâi indiferent (vezi Risk). Dixit e pe dos la toate capitolele și exact aceste lucruri îl fac să fie un joc special.

În Dixit pot să nu existe reguli (nu foarte multe, oricum). Fiecare dintre cei minim 3 (maxim 6) jucători primește câte 6 cărți frumos ilustrate (din pachetul de 84 de ilustrate de dimensiuni generoase, fără text sau alte însemne). La fiecare tur unul dintre ei este storyteller-ul (nu îl voi numi povestitor pentru că el este mai mult decât atât; este un inițiator al turului său).

Aici jocul renunță la toate limitele și reglementările unui boardgame obișnuit și dă frâu liber imaginației celor adunați în jurul mesei de joc. Storyteller-ul alege o carte din cele 6 pe care le posedă și face ceva - orice - legat de cartea aleasă și numai de el știută. Poate cânta, dansa, poate enunța un proverb, o poezie, o replică dintr-un film, poate mima sau chiar spune la propriu o poveste inventată de el.

Acesta nu trebuie să fie nici foarte direct în expunere dar nici foarte ambiguu în enumerarea indirectă a indiciilor care se desprind din reprezentația sa.

Pune apoi cartea pe masă cu fața în jos iar toți ceilalți jucători aleg din mainile proprii câte o ilustrată care să aducă cel mai mult cu cele enunțate de inițiator.

Urmează sesiunea de votare (votul este secret și obligatoriu spre deosebire de îndatorirea obștească a fiecaruia dintre noi care a trecut cu bine peste vârsta de 18 ani dar care nu are nicio opțiune în a-și legitima alegerea). Este interzisă votarea propriei cărți (spre deosebire de paranteza de mai sus).

Toți în afara storyteller-ului vor încerca să indice cartea de la care a pornit totul. Revenind la aspectul indiciilor balansate, dacă toți jucătorii ghicesc cartea atunci inițiatorul nu ia niciun punct dar scorul tuturor celorlalți se îmbunătățește cu câte 2 puncte. Similar, dacă niciun jucător nu indică ilustrata inițială punctajul povestitorului este tot nul. În orice alt caz povestitorul scorează 3 puncte.

Fiecare jucător primește câte un punct de fiecare dată în care alt votant i-a ales cartea.

La finalul turului se trage câte o nouă carte din pachet pentru a se reface numarul de 6 ilustrate per jucător și se trece apoi la turul următor - cu un nou storyteller - până când toate cărțile au fost epuizate. Există și expansion-ul Dixit 2 (încă 84 de cărți) ceea ce face jocul și mai atractiv și mai dement!

Ce au cele șase cărți de mai sus în comun? Poate sfidarea gravitației sau poate Wings of Desire al lui Wim Wenders, totul depinde de norocoșii care joacă Dixit.

Dixit îmseamnă cele 84 de cărți iar acestea au fost realizate de un singur artist, Marie Cardouat căreia îi mulțumesc pe această cale. Ce este cel mai neobișnuit la acest boardgame? Practic nu există câștigător sau ierarhie (chiar dacă aceasta se ține) pentru că pe tot parcursul jocului atmosfera și interacțiunea între jucători sunt elementele care te împlinesc.

Am ieșit pe locul întâi sau pe locul șase? Nu!... Am jucat Dixit!

Feisbuc

2010-12-29T21:25:00.003+02:00

Pentru că simţeam că trece anul şi nu am mai văzut şi noi un film şi profitând şi de oboseala acumulată a lui Matei am culcat băiatul cu găinile şi ne-am pus pe clocit The Social Network.

Am ales acest film din mai multe motive care mai de care mai dubioase. În primul rând era FullHD pentru că ochiul uman, odată obişnuit cu produsul cartezian 1920x1080, lăcrimează invers proporţional cu rezolutia la orice mai mic. Apoi, chiar în ziua aceea, (n.r. ieri) mi-am făcut şi eu cont pe Facebook (Unde de asemenea motivele au fost cel puţin hilare - Am facut contul pentru a intra pe pagina Kinder Surprise România unde puteam - speram eu - să fac schimb de surprize şi să-mi completez seria Kinder de Craciun care era cu 2 items short. Le-am cumparat de pe eBay azi). Un ultim motiv a fost nota de pe imdb care sărea binişor de 8 în condiţiile a aproape 60 de mii de voturi - nu-i de colo...

Filmul a început alert, a trebuit să schimbăm subtitrarea în engleză pe una în limba maternă pentru a înţelege ceva şi asta nu datorită marilor expresii folosite ci pur şi simplu din pricina fluxului de dialog şi a cadenţei discuţiei între ce doi studenţi cu care debutează pelicula.

Am aflat şi noi cu ocazia asta că Facebook datează din 2004 şi ne-a plăcut ideea unui documentar contemporan care tratează un subiect notoriu, o "mişcare" pe care încet încet începem să o trăim. Filmul prezintă ideea, începuturile The Facebook, ascensiunea şi partea mai puţin plăcută a procesului între cei doi co-fondatori. Toată lumea a trăit mulţumită totuşi, la final s-au împărtiţ milioanele de dolari şi fiecare şi-a văzut de treaba lui (dacă mai poţi să mai ai vreo treabă cu câteva zeci de milioane în buzunar din "drepturi de autor").

Totuşi filmul, pe cât de dinamic se vrea, pe atât este de lent. L-aş compara dintr-un anumit punct (pozitiv) de vedere cu Frost/Nixon - personaje principale puţine, cam acelaşi decor pe întreg parcursul filmului, replici tăioase, biografic contemporan (relativ, în cazul lui Nixon). Dar la capodopera din 2008 am rămas cu gura căscată la propriu - cum un film care părea atât de lent şi de previzibil este defapt atât de alert. Aici s-a întâmplat taman invers... am căscat.

Ne-a mai dezamăgit muzica, sau poate că pur şi simplu nu a fost pe gustul nostru, noi care nu înghiţim house-ul dar stăm toată ziua în casă [figură de stil exagerată]. O dreg însă la un moment dat când băieții se mută în California la sugestia fondatorului Napster (ce vremuri de nopți nedormite și download cu maxim 10K de mp3-uri) care mai are și în ziua de azi 7% din Facebook - și o dau mai pe rock - dar per ansamblu tot house sau trance sau trash este.

Nu pot spune nici că mi-a plăcut nici că nu mi-a plăcut. Are părti antrenante iar dacă sunteți pe Facebook mai vechi de o zi poate că și filmul are o altă însemnătate. Noi nu am gasit-o încă.

Am rămas totuși cu un mare semn de întrebare: Nu s-au folosit reclame pe Facebook niciodată - deci un venit constant în mod direct nu a existat, și cu toate acestea compania are salariați, accesul se face free sign-in dar este cotată la câteva zeci de miliarde de dolari. Dolari care au în spate ce? Notorietate? Fum? Are însă peste 500 de milioane de utilizatori arondati în 6 ani (aproximativ 9% din populatia Terrei ?!? ). Ce ne-or fi învățat ăștia la facultate dacă îmi pun astfel de întrebări...

Era să uit, are niște cadre superbe în desfășurarea fictivă a celebrei întreceri anuale de canotaj dintre Harvard și Cambridge.

Mi-a lăsat o pregnantă impresie de 6 dar îi acord un 7/10 pentru că așa m-am obișnuit. Lui Frost/Nixon i-am dat un mare 9 pe imdb, vedeți-l pe ăla!

O poveste de Crăciun

2010-12-27T23:43:00.010+02:00

Toţi meteorologii din teritoriu - fie că sunt de serviciu precum răposatul domn Ţicu sau nu - se îngrămădesc să coloreze codurile de avertizare folosind care mai de care pasteluri mai calde. De ce cod galben, portocaliu sau roşu pentru ninsoare? De ce nu alb, bleu sau albastru în loc? Poate că marile coduri au fost scrise pentru a nu fi descifrate. Cum este şi povestea lui Moş Crăciun pe care cu toţii o ştim, doar că unii dintre noi încearcă să o descifreze în loc să o lase aşa, codată, în roşu şi alb.

Şi dacă la o lună şi jumătate Matei nu l-a întâlnit personal pe Moş anul acesta a fost pentru el (dar şi pentru noi, prin el) primul Crăciun cu emoţii şi prima întâlnire cu omuleţul bătrân şi încărcat cu daruri.

Aşa că pe 24 seara am îmbrăcat pentru prima dată băiatul cu cămaşă (şi între noi fie vorba, parcă îl preferam în tricou:) ) ne-am aşezat pe lângă brad şi am aşteptat soneria...

Moşul a fost primit cu o oarecare doză de uimire, dar şi cu destul de multă indiferenţă (specifică vârstei întâi)

Nu că nu ar fi avut copilul jucării şi până să ajungă Moşul dar cele mai interesante dintre ele includ încă rolele de scoci, cariocile, guma de şters sau alte rechizite la vedere.

Conform fişei postului Moşul a împărţit cadouri pentru cei doi verişori care după cum se vede au fost mai atenţi la suflori [sufleori] decât la scenă :)

La final Moşul a plecat neobservat, copii s-au jucat fiecare cu jucăriile celuilalt iar seara s-a încheiat în speranţa că anul viitor vom auzi şi poezii.

Nimeni nu a fost lăsat mai prejos, de exemplu tati a primit combustibil de ardere pentru noua lui colecţie principală - Kinder. Au fost lăsate momentan pe planul doi cărţile, filmele sau alte colecţii în desfăşurare.

Crăciun fericit tuturor!

PS M-a asigurat Moşul că şi la anu ne va vizita pe fiecare dintre noi!

Forever After...

2010-11-27T22:39:00.012+02:00

Orice colecţionar de surprize şi miniaturi Kinder se luptă zilele acestea pentru a-şi completa seria principală curentă. Zornăit de ouă, schimburi, aşteptări, decepţii şi nu în ultimul rând, satisfacţii.

După lupte seculare care au durat cu întreruperi trei luni şi fără întreruperi patru zile am reuşit să încropim şi noi seria completă Shrek Forever After.

Dar toată frenezia asta cu Kinder nu e de azi de ieri, ea a început în anul 1972 în Italia, şi nu în Germania sau Austria cum am fi tentaţi să credem. Colecţionarii înrăiţi - cei care indirect au dat conotaţii culte micuţelor surprize - au clasificat jucăriile raportate la anul de graţie 2004 din simplul motiv că până la acea dată toate surprizele erau realizate de Ferrero (producătorul primordial Kinder). După 2004 producţia de miniaturi s-a transferat oficial către MPG Luxemburg, chiar dacă şi Ferrero a continuat să producă asftel de jucării. Astfel nu este de mirare că miniaturile pre-MPG sunt la mare căutare printre colecţionari.

Un alt lucru interesant despre aceste ouă atât de îndrăgite este faptul că ele se comercializează peste tot în lume, mai puţin în Statele Unite. O lege care datează încă din 1938 îi împiedică pe micuţii americani să se bucure de jucării dacă acestea sunt încastrate în alimente.

Mă întreb cum a driblat sistemul bătrânul McDonald cu ale lui Happy Meal-uri. Încastrate sau adiţionale, la termen sau la vedere.

Odată cu sezonul retrocedărilor majoritatea miniaturilor Kinder pe care le deţineam au ajuns, fie în pod sub formă de ace în carul cu fân, fie la rebu-ciclat cu gândul spre o viaţă mai bună şi cu speranţa că într-o viaţă viitoare nu se vor reînplastifia sub forma vreunui capac de veceu sau ambalaj toxic.

Au supravieţuit totuşi dezastrului o mână de inimoase miniaturi drăguţe grupate în grabă şi în ordinea numerelor de pe tricou în seria incompletă a erei glaciare, cea a melodiilor nebunatice, trio-lupescu, crocobaurii, flabării, oldies but goodies, animăluţe cu burta la soare şi misc.

Trei dintre ele au o semnificaţie aparte pentru mine! Prima absentează din primul 11 - e fie în carul cu fân fie visează la colaci verzi pe pereţi - şi reprezintă un schior, prima mea surpriză Kinder, datează din 1991 iar oul a fost procurat din Suedia.

Cea de-a doua se găseşte în secţiunea bătrâne dar bunuţe şi reprezintă un soldăţel de plumb din armata Elveţiei (De la trecerea către MPG în 2004 Kinder nu a mai inclus jucării de plumb printre potenţialele surprize).

Ultima dar nu şi cea din urmă este maestrul Oogway din Kung Fu Panda (în spatele soldăţelului, în dreapta) care a picat într-un ou cumpărat chiar din Italia în timpul unei mini excursii la Roma organizate cu frati-miu pentru bunica noastră, fix cu un an înainte de a veni Matei pe lume. Ştia de Pişchi, îşi dorea din tot sufletul să îl cunoască şi ne făceam planuri de patru generaţii împreună. Nu au ajuns sa se mai vadă vreodată...

Să vedem ce ne vor rezerva cei de la Kinder pentru seria principală urmatoare...

Zoo

2010-11-21T22:13:00.011+02:00

Şi pentru că unde e artă - fie ea şi culinară - nu-i tocmeală aş vrea să fac un pic de reclamă mascată unei doamne care - precum Raluca şi Diana - şi-a îndeplinit un vis. Visul de a sta acasă împreună cu copiii ei şi de a face ce ştie ea mai bine: Torturi (cu accent pe prima vocală, evident).

Noi cu siguranţă vom mai devora astfel de torturi home-made, precum vom mai vizita şi miculstudio sau vom mai comanda, dacă nu noi slinguri / wrapuri măcar păturici pentru că sunt bestiale!

Tortul Zoo l-a delectat pe Matei de ziua lui pentru că şi umplutura şi ingredientele alese au fost child friendly.

Şi dacă tot suntem la secţiunea de reclame mascate aş vrea să adaug că a fost o vreme superbă de ziua lui Matei. Am aliniat parcurile, ne-am jucat împreună, s-a pozat cu mami...

cu tati...

şi a încercat să aprofundeze din tainele veveriţelor cu ale lor ghinde care se găsesc pe toate drumurile...

Ne oprim aici şi vă urăm tuturor o săptămână cât mai scurtă până weekend-ul viitor.

Un an

2010-11-10T09:53:00.007+02:00

De un an Matei ne-a introdus într-o stare minunată. E atât de clişeic ce urmează să spun. Arunci nişte cuvinte mari în vânt şi uite starea!

Mereu m-am cam ferit de superlative şi ridicam din spânceană atunci când citeam ici şi colo despre "minunea mea, soarele meu, viaţa mea". Însă realizez că am tot ezitat să scriu despre multele aspecte ale stării de a fi părinte pentru că ar fi trebuit să folosesc numai cuvinte mari. Şi nu pot. E ca şi cum aş sigila într-o capsulă, definitiv, ca o fatalitate, un gând, un fapt, fără aripi, fără nuanţe, fără reţele, care tocmai prin multitudinea de căi deschise ar da o definiţie, prin nedefinirea exactă.

Nu pot spune că Matei e minunat, desăvârşit, extrem de curios, foarte prietenos, şi cel mai frumos căci aşa este! Dar nu-i numai aşa şi nu doar atât.

Cum a crescut Matei într-un an?

Deşi nu avem grade de comparaţie, ne pare un copil extrem de înzestrat şi avem impresia că suntem complet detaşaţi când analizăm asta. Yeah right!

Îmi spun deseori că este atât de vesel, dornic să interacţioneze, atât de firesc adaptat la viaţa în care suntem toţi trei implicaţi - as familyguys - nu pentru că ăsta este felul nostru de a fi , ci pentru că e zilnic înconjurat de bunici care îl îndrăgesc, pentru că întâlneşte foarte des copilaşi de vârsta lui dar mai presus de toate pentru că este alăptat şi alinat. Pentru că este încurajat şi îndemnat să cunoască, să exploreze, să se bucure.

Comunicăm foarte bine şi este în faza în care observă că îl înţelegem. Ne indică cu degetul ceea ce vrea, începe să îşi contureze personalitatea ţipând, cântă şi dansează, imită sunete, arată becuri, se uită la frunze, îi place vântul, s-ar bălăci îndelung în apă, şi câte şi mai câte.

L-am hrănit cu quinoa, mei şi amaranth, fără zahăr, sare şi aditivi dar am scăpat în meniul sau şi ceva pâine care îi place enorm. Îi procur lactate, carne şi ouă bio însă legumele şi fructele sunt din piaţă. Sunt eu fan Organix pe toata linia însă tot cerealele cu lapte praf sunt preferatele lui. Se descurcă excelent cu finger food de pe la 8 luni însă nu-i mâncăcios din fire. Încerc să găsesc o cale relaxată şi plăcută de abordare, fără interdicţii şi recompense alimentare. Aşa că şi-a băgat mâna în tortul lui de 1 an pentru adulţi cu riscul că putea să îi placă însă l-a preocupat mai mult demontarea elementelor. Totusi, pentru ziua lui, un tort sănătos cu mango şi cremă de brânză ni s-a părut mai adecvat.

A depăşit de curând 10 kilograme şi are în jur de 78 de centimetri. I-am limitat cât am putut medicamentele date aiurea şi sunt convinsă că mai am de învăţat aici. A răcit o singură dată un pic mai tare şi a bifat un roşu în gât în vară.

Pentru că nu îmi plac reţetele de creştere a copilului, deşi cam aşa îmi petrec timpul liber de mamă în CIC - citindu-le pe-ale altora - nu scriu astfel de aspecte. Par bizare şi nepotrivite astfel de adnotări la ceas aniversar. De aceea le scriu acum, pentru că nu prea am aplicat şi nu prea cred că în tabele şi caietele cu grafice găseşti evoluţia. Am notat la început tot felul de coordonate şi am realizat destul de rapid că-s inutile. Dar ştiu că voi dori să îmi reamintesc câte ceva la un moment dat.

Ce a facut Matei din noi în acest răstimp?

Ne-a readus în starea de a fi curioşi, de a gândi, regândi şi analiza faptele şi vorbele noastre. Ne-a ajutat să fim mai introspecţi, mai calmi, mai buni. Ne-a făcut să ne oprim din goana asta nebună după lucruri şi fapte inutile. Ca să îl privim, să îl mirosim, să îl adorăm, să ne băgăm în sufletul lui. Să ne simţim tare vinovaţi când ne ieşim din fire sau ne pierdem răbdarea.

Ne dorim să stăm lipiţi de el şi să îl privim cum doarme şi să păstrăm starea asta minunată.

Nu vreau să încremenim extatic în starea asta, toate vor fi minunate, îmi doresc să ni le putem aminti şi retrăi, pentru că sunt deja atât de multe, toate copleşitoare, încât parcă am uitat anumite detalii.

Nu pot să nu gândesc - Ce am făcut atât de frumos şi bun pe lume încât să merit aşa ceva? Da, e greşit să gândeşti în economia cerere – ofertă a adulţilor! Ştiu asta, şi totuşi, ce am făcut atât de bun?

La multi ani Tei-Tei!

September Rain

2010-09-22T23:28:00.022+03:00

Nu a plouat - ci dimpotrivă - un cer senin a dezvelit o lună aproape plină de Septembrie.

M-am dus setat să îmi placă! La urma urmei nici nu avea cum să fie altminteri deoarece GN'R a fost trupa mea de suflet un numar considerabil de ani. La modul exclusiv şi repeat all.

Am tot auzit păreri - mai mult contra decât pro - despre ce s-a întâmplat aseară...

Au întârziat două ore. Ce mi-e 18 ani? Ce mi-e 18 ani şi două ore...

N-a fost Slash. Evident, Slash, zeul cu Gibson cu distors şi joben aristocrat nu mai e în GN'R din '96 dar Axl, oricât de controversat şi de nesimpatizat ar fi de către unii , este totuşi cel egal - dacă nu chiar congruent - cu Guns N' Roses. În mod cert că reprezentaţia de aseară nu avea cum să fie precum una care ar fi avut loc în anii '90 pentru că trăim în 2010... and there's nothing we can do about it...

Vocea s-a erodat. Să ştiţi că - paradoxal - nu este aşa. Chiar dacă amprenta celor aproape 50 de ani se distinge în mişcări scenice, indiferenţa la filmatul din public (care altădată l-ar fi ofuscat un pic), sau garderoba mai redusă - vocea rămâne voce.

A existat totuşi un oarecare sentiment de Axl Rose's Band în loc de Guns N' Roses (chiar dacă mai era pe acolo un penultim mohican în persoana lui Dizzy Reed). Repet, nici nu prea avea cum să fie altfel (calendaristic vorbind).

Din punctul meu de vedere s-a scris istorie, e ca şi cum părinţii noştri s-ar fi dus să vadă Led Zeppelin în 2007. Şi nu l-ar fi găsit decât pe Plant...

This post is dedicated to all the Guns N' f@%$in' Roses fans who stuck with us through all the fucking sh!t... And to all those opposed... hmm...well...

Tei Ten

2010-09-10T21:44:00.005+03:00

Nu este chiar 10 noiembrie, dar cu siguranţă este 10 septembrie, al 10-lea motiv de a-l sărbători calendaristic pe Matei. Cu ce se mai ocupă el zilele astea?

Outdoor - la la, I won't do what you tell me...

Indoor - Big Lebowski... (didn't pee on granpa's rug)

La Mulţi Ani !

Copiiii

2010-09-06T15:04:00.013+03:00

Continuând seria recenziilor despre filme vizionate şi evaluate sec cu nota 7 zilele acestea am reuşit să vizionăm pseudo-documentarul lui Thomas Balmes despre copii.

Filmul - producţie franceză - nu se constituie într-un documentar în sine ci apare mai mult sub forma unui archive footage realizat pe parcursul primului an din viaţa a patru copii. Avem Asia (de două ori), America de Nord şi Africa. Imaginile sunt excepţionale, iar obiceiurile locale sunt cel puţin remarcabile, fie că mă refer strict la cele din Namibia.

Şi dacă tot am început să povestesc despre continentul negru aflaţi că Ponijao - copilaşul din Namibia - ni s-a părut cel mai simpatic. Era cel mai plin de viaţă dintre cei 4 şi trăia într-un cadru liber în adevăratul sens al cuvântului. Imaginaţi-vă totuşi igiena puericulturii drept purificare prin colb. Oasele animalelor domestice ţinând loc de jucării iar coceanul de porumb folosit exact la ceea ce nu vreţi să vă gândiţi că este folosit. Şi chiar şi aşa, imaginile nu sunt groteşti. Dimpotrivă, emană naturaleţe şi simbioză cu natura. Din păcate, speranţa de viaţă în regiune atinge cu greu pragul de 45 de ani dar dacă viaţa pe care o traieşti este singura pe care o cunoşti s-ar putea să ai parte de mai multe împliniri şi bogăţie sufletească decât cei care pierd timpul filosofând contrariul. Şi cât de uşor îmi este sa spun asta...

Mutându-ne pe hartă cursorul mai la nord-est ajungem în Mongolia unde Bayar - băieţelul galben - pare a fi rupt dintr-un slogan de marketing societal: 'Kids, do not try this at home!'. Puştiul este un explorator înnăscut, interacţionează cu păsări şi animale, se cocoaţă pe peste tot, se şicanează cu fratele mai mare aşa cum le stă bine unor fraţi care se iubesc. În Mongolia igiena cotidiană s-a mai upgradat un level şi aststăm cum funinginea de pe moaca bebeluşului se clăteşte cu lapte matern. Un lucru inedit îl reprezintă implementarea suzetei prin împrejurimi, improvizaţie realizată cu ajutorul unui băţ de chibrit - înfipt intr-o bucăţică de carne de formă conică - folosit pe post de opritor vertical. Viaţa la cort pare un lux faţă de coliba de chirpici din Namibia dar loc de mai bine 'material' există întotdeauna.

Ceea ce ne face să aterizăm în Japonia. Microtehnologia împânzeşte casa celor doi tineri părinţi ai lui Mari. Totul pare pus la locul lui şi parcă nimic neprevăzut nu se întâmplă. Astfel se observă că odata cu upgrade-ul tehnologic parcă şi subiecţii traşi pe casetă nu prea mai au ce să povestească: 'Let the machine do the work' şi astfel cea mai remarcabilă scenă niponă este... este... Nicio scenă din Japonia nu ni s-a părut cu adevărat remarcabilă.

A mai rămas o singură staţie. Străzile din San Francisco sunt exact aşa cum ni le aminteam. Chiar dacă Karl Malden nu mai este de curând printre noi iar Michael Douglas are probleme de sănătate din ce în ce mai mari străzile apar la fel: Rollercoastere naturale, tramvaie şi asfalt. Hattie chiar nu ne surprinde cu nimic. Este parcă cea mai liniştită dintre bebeluşi, se joacă cu pisicica şi trage de mâna gârbovită a bunicii ei.

Că poate copiii ar fi trebuit aleşi din alte regiuni, primesc! Cert este că toţi cei patru copii buşilează, se ridică mai apoi în picioare şi spun 'ma-ma'.

Experienţa vizionării este inedită, chiar dacă valoarea documentară a peliculei nu cântăreşte foarte mult, concluziile se trag de către fiecare privitor în parte iar Ponijao face toţi banii.

Vizionare subiectivă şi plăcută!

Becurile, sinistraţii şi banca de alimente

2010-08-26T15:27:00.010+03:00

Zilele trecute am ajuns în treacat într-un complex comercial de notorietate autohtonă. Şi când spun 'zilele trecute' mă refer desigur la luna iulie, dar trecute fiind, trecute să se citească.

Mai toţi am fost dăscăliţi şi îndoctrinaţi - la orele de istoria românilor şi nu numai - despre ospitalitatea şi dreptatea oamenilor care au populat aceste meleaguri pe care ne lăfăim noi astăzi, cât ne-om mai lăfăi şi noi...

Am învăţat că dacii erau cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci, că ospitaliera Vrâncioaia avea şapte feciori şi cu toate acestea l-a omenit şi pe marele Ştefan sau - ca act militar divers - că în urmă cu 66 de ani şi trei zile - ştiu, puteam sa mai aştept încă trei zile - am întors bunătate de arme împotriva Axei răului.

Dar nu la raionul de cărţi istorice ne-a fost dat să ne minunăm la drum de vară. Ne-am apropiat de un fel de container sau spaţiu rezervat pentru a colecta ceva. Ne-am aplecat peste balustradă şi am pozat:

before - în incintă...

after - panoramic

Trebuie să recunoaştem cu mâna pe inimă, românul nu este nici ospitalier sau drept, nici civilizat sau bine-crescut. El este inventiv, descurcăreţ dar uşor depăşit de evenimente şi aici nu mă refer la maşini turate, ultimele gadgeturi IT sau Hollywood 2011. Ci pur şi simplu la acea calitate a omului de a fi om. Bineînţeles, generalizez până la absurd dar undeva în sacrul pământ strămoşesc se găseşte un sâmbure de adevăr.

Am mers mai departe oarecum contrariaţi de ceea ce am văzut şi la nici trei metri un alt spaţiu asemănator se iţeşte la orizontul comercial:

before - ice felix inside

after - intel outside

Parcă un pic mai bine decât la becuri şi aş spune că ne-am fi aşteptat să găsim cu totul altceva... vreo două - trei măsuri de gunoi în plus.

Duda de pe colivă, imaginea care ne-a făcut oarecum să regretăm că am gândit atât de nedrept vizavi de semenii noştri a fost următoarea...

Evident, scopul era mai nobil, mediatizarea era mai eficientă, sensibilizarea mai evidentă, empatia era la fiecare acasă...

Românul are un suflet mare, trebuie doar să ştii cum să-l iei. Nu pe suflet, evident... dar dacă nu eşti un câine maidanez fără os, un pui de pisică plouată fără lapte sau un sinistrat - păţit poate a treia oară - fără acoperiş nu prea ai şanse să îi intri pe sub piele...

Trăiască România dodoloaţă!

Alte 9 luni

2010-08-10T09:44:00.007+03:00

Şi iată că inevitabil am ajuns şi aici. Şi în acelaşi mod firesc de consumare al lucrurilor vom ajunge să privim şi mai de sus, şi tot aşa.

Astăzi ne uităm în jos de la 9 luni şi parchetul nu ni se mai pare o taină atât de mare; a fost străbătut în lung şi-n lat, a fost tăbăcit, pălmuit, lins şi lăcrimat pentru că perimetrul safe (zona soft de covor plus păturică şi pernuţe) nu este niciodată survolat.

Conversaţia pe bebeluşeşte este la ea acasă şi nu numai; se manifestă pe stradă, în parcuri, la trecerile de pietoni în tandem cu puţinii oamenii care aşteaptă licărirea omuleţul verde şi crăcănat pentru a traversa, dis de dimineţile care ne-au fost transformate în adevărate prelegeri elevate şi răsunatoare.

Băiţa a devenit "La scăldat" în sensul în care la sfârşitul operaţiunii Delta Force dacă mai rămâne apă de-un deget pe fundul cădiţei.

Am început să ne spălăm singuri pe dinţi, avem un arsenal de 5-6 periuţe pe care nu le aruncăm de sus ca să vedem cum cad, asa cum păţesc alte obiecte cu rol ştiinţific, ci sunt folosite sârguincios, câteodată chiar orientate invers dintr-un exces de zel specific vârstei, pentru igiena celor 6 dinţişori.

Ar mai fi atât de multe lucruri de spus - pe care le vom spune cu siguranţă! Mulţumim 'Tei !

La Mulţi Ani !

Imaginea alăturată are o poveste aparte. Ca disclaimer, poza îl înfăţişază pe Matei cam la 8 luni, cu alte cuvinte astăzi este mult mai măricel şi mai frumos decât în iulie, dar este o poză foarte dragă nouă şi ca atare s-a publicat.

Şi dacă nu v-aţi prins încă să ştiţi că există un pictorial întreg dedicat în special scumpilor mei părinţi şi celor doi nepoţei ai lor. Multumim din suflet pe această cale Micului Studio şi extraordinarilor membri ai echipei formatoare!

Fantoma trecutului

2010-07-27T12:21:00.009+03:00

Şi cum seara ploioasă de iulie nu anunţa nimic familia Guys s-a mobilizat criticeşte şi a mai vizionat un film. Fiecare cum a putut. De exemplu, Matei a fost responsabilul cu pauza publicitară întrucât, după câteva zeci de minute petrecute de-ai lui cu sufletul la gură urmărind leading actorul păzind şi sortând cele câteva sute de pagini de carte biografică, a considerat ca prin somn că ar fi momentul să ne reamintească de mutriţa lui scumpă şi ne-a chemat prin interfon.

Filmul a început bine, s-a tras de păr singur pe la jumătate şi a sfârşit oarecum previzibil dar artistic şi captivant, reuşind să ne ţină degetele susţinându-ne ochii care se închideau grei până la sfârşit.

The Ghost Writer m-a facut în anumite momente să îl corelez instantaneu cu niste producţii foarte dragi nouă. Încă din primele 5 minute în care aflăm că scriitorul fantomatic trebuie să-şi înlocuiască predecesorul sinucigaş genele şi sprâncenele m-au dus cu mintea către Le locataire. În plus, ca atmosferă şi încărcătură misterioasă filmul serii îmi genera sinapse cu Una pura formalita iar cand am văzut pe genericul de final scris cu litere de-o şchioapă "Roman Polanski", m-am mai liniştit.

Acţiunea se desfăşoară practic pe durata questului unui scriitor de biografii old-school care încearcă să elucideze misterul dispariţiei celui pe care l-a înlocuit. Din păcate acest lucru îi cam ocupă tot timpul (în timpi cinematografici este vorba de aproximativ 125 de minute) pentru că odată cu descifrarea misterului se cam termină şi emisiunea.

Nu vreau să stric surpriza celor care nu au apucat încă să vadă The Ghost Writer dar aş mai spune că scena de final este de excepţie, merită cele două ore de rolă de cinema fie şi numai pentru acel ultim act.

Filmul nu excelează, este pur şi simplu un film de suspans - spionaj - mister de duzină (nu misterul, ci filmul) care are totuşi farmecul lui. Scenariul este adaptat după romanul lui Robert Harris şi cu toţii ştim, chiar dacă ne place sau nu, că filmul nu bate cartea ci e taman invers.

Tot un 7/10 ar merge pentru că se simte mâna nou-graţiatului Polanski chiar dacă - între noi fie vorba - filmele lui mai vechi veneau la carafe mai mari şi mai aromate.

B'Estfest '09 vs G'NR '10

2010-07-09T21:15:00.008+03:00

Anul trecut pe vremea asta lucrurile erau mult mai simple. Greii concertelor laiv nu pierdeau nicio reprezentaţie de interes stereo. Se delectau pe acorduri de Franz Ferdinand, Killers, Motorhead, Santana sau Manowar şi mâncau pe jetoane de la ChopStix.

B'Estfest '09 a arătat foarte bine pentru noi, iar noi pentru el am arătat cam aşa... însărcinaţi.

Anul acesta am dat skip deja Sonisphere-ului şi AC/DC-ului. But we're gonna get in the ring in september! S-a zis, Live Era revine! Guns, fie ei şi doi din şase şi cu 20 de ani mai bătrâni, nu se ratează!

Promitem că mâncăm de la chinezi şi anul asta, dar cu o condiţie: să nu bage melodii de pe Chinese Democracy.

Ne vedem acolo, da?

Toy Story

2010-07-05T09:25:00.005+03:00

Pentru că anul acesta Moş Crăciun vine ori de câte ori găseşte câte ceva drăguţ pentru Matei iată că nici luna iulie nu face excepţie.

Bouncer-ul de uşă Tippitoes ne-a facut cu ochiul şi de aici până la momentul montării lui deasupra uşii camerei de nani nu a fost decât un pas săltat.

Pare să fie cea mai apreciată jucărie de până acum şi acesta nu este decât începutul. Alpinist scrie pe el :)

Pomul genealogic

2010-06-25T21:35:00.004+03:00

Nu ştim alţii cum sunt, dar şi noi ne-am întrebat, poate chiar gâdilat orgolii stupide, punând trasaturile lui Matei pe seama unor izvoare şi rădăcini fizonomice de filieră maternă sau paternă.

Aşa că deschidem sezonul: 'Bucăţica ruptă'. Ba al meu, al meu eşti oare?

Raţionalul ne zice că Matei are the perfect genes, nimic mai mult sau mai puţin, amalgamul este perfect.

Voi ce ziceţi? Nord-Vest sau Sud-Est?

Trei culori: albastru sau O piatră tare cu cafea!

2010-06-08T21:25:00.027+03:00

Am deosebita plăcere de a încheia trilogia primului weekend al lui Matei în Vamă îmbinând acuarele de albastru cu goașe bleu undeva pe la linia orizontului...

Cu gândul deja la canicula anunțată pentru următoarele zile las umbreluțele de stuf să facă plecăciuni în fața dumneavoastră...

Chiar dacă pare din ce în ce mai greu de conceput pe timp de zi... Fish can sleep!

Când tati nu are lanțul la gât, măcar ochelari tot se mai găsesc... sau șapcă.

Acesta este un instantaneu foarte drag mie, imortalizat mișeleste dar cu cele mai bune intenții de către un bun prieten de-al nostru. Nu face decât să sprijine teza estivală absolută:

„Visul unei nopți de vară începe întotdeauna cu o după-amiază însorită...”

Iar aici lucrurile sunt foarte simple. Am așteptat fix un an să apar în pozele astea...

Era un sentiment atât de ciudat pe când mă plimbam pe malul Senei albastre pentru că atunci nu știam aproape nimic despre cel pe care urma să îl țin în brațe în fața obiectivului - poate doar niște trăsături fizice pe ici pe colo descoperite la lumina ecografiei - și vreau să vă spun că din cei peste 6,8 miliarde de subiecți exact cu el m-aș fi fotografiat.

Trei culori: roșu sau Așa 'Tei, așa Bee!

2010-06-07T21:41:00.011+03:00

Azi ne colorăm în roșu, pentru că am văzut mulți maci, pentru faptul că sunt cam impulsivă, pentru că roșul nu a fost niciodată preferința mea cromatică dar este culoarea ce ne guvernează pe mine și pe Matei, din astre cică.

Matei a văzut marea, scoicile, macii, un apus rubiniu, le-a arătat tuturor dințișorii de jos și i-a erupt în prima noapte și unul din cei de sus care se vedeau gata să pleznească, roșii de invidie pe cei de jos, de ceva vreme.

La 7 luni, ne putem numi iepuraș în toată regula. Întâmplător sau nu, e prima dată când reușim să îi prindem dinții în poze.

Roșu, pentru că am plecat cu un Mateiuț rumen în obrăjori...

Urmează albastru :)

Trei culori: galben sau Poartă-mă, tati!

2010-06-06T20:22:00.015+03:00

Dau verde trilogiei culorilor de sfârșit de săptămână pe care tocmai ne pregătim să o încheiem. Azi galben, precum soarele unui asfințit de iunie în Vamă - adică cu tentă portocalie.

Totul este proaspăt în memorie pentru că tocmai ne-am întors de la o nuntă, nimic mai comun pentru un sfârșit de săptămână, ar spune unii...

Am spus Vamă. Nunta a avut pe post de vagon-restaurant generoasa parcelă de câmp de la Marina Parc (Pe doamna care detine pitorescul complex ar fichemat-o Marina Park si ar fi avut origini Sud-Coreene dacă nu o chema Lidia și-atât), celebrul lăcaș de cultură și loc de pelerinaj live Stufstock, Vama Veche. Cât se poate de firesc, ar cârcoti alții...

Cu această sfântă ocazie a ajuns și Matei pentru prima dată în viața lui extrauterină la mare, mi se pare normal...

Însă, au fost trei zile atât de colorate și de pline de inspirație încât deja mă gândesc cu groază la faptul că mâine este iar luni, zi atât de albinoasă și de fără pigment...

Dar aici era încă vineri și parcă toată imaginea radiază a vineri, a lăsat grijile acasă și a vară...

Echipați cu slingul din dotare m-am hotărât că e mai bine mai târziu decât niciodată si am pus mâna să îl folosesc și eu...

Inelul verde cu care este prevăzut ante-mergătorul este atracția metalizată și strălucitoare atunci când lipsesc din câmpul vizual obiecte precum telefonul, bijuteriile sau telecomenzile. Știu, sună a tarabă de talcioc sau a tavă de moț, dar dacă asta îl atrage pe Matei...

Este foarte greu de imaginat dar strada care se face în dreapta imaginii aka Magheru' a fost de curând asfaltată conferind un aer de "dat papucii" oricărui vamaiot cu prețentii - sau mai bine zis, fără pretenții - cum prea puțini am mai văzut... Cine a băut fie și o singură noapte întreagă la Pirați știe la ce mă refer.

Poartă-mă, tati!

Lui Matei i-a plăcut la mare, nouă deopotrivă, și am pus în aplicare un lucru pe cât de firesc pe atât de frumos: vacanțele trebuie petrecute în numărul cu care ești trecut la întreținere. Lăsați bebelușii să vă cunoască viața!

Paris, Texas

2010-05-27T12:01:00.004+03:00

Şi iată că a trecut ceva vreme de când ne plimbam pe drum. De această dată am ales să vizionăm un Wenders. Poate că am avut aşteptări mai mari, sau poate că nu eram in the mood for movs, pentru că filmul nu ne-a impresionat în mod exagerat...

Dacă aş fi stat turceşte pe cel mai înalt vârf al Everestului şi m-aş fi uitat în jos spre platourile de filmare aş fi văzut un bărbat care hăndrăluieşte prin deşertul Mojave şi este găsit de fratele său ( care îl dăduse dispărut de mai bine de 4 ani ); este ajutat să rememoreze viaţa pe care o lăsase în urmă, copilul aflat acum în grija fratelui şi elucidarea enigmei soţiei pierdute.

Slavă domnului, nu am escaladat Everestul - cu toate că sunt sigur că ar fi fost o experienţă de neuitat, dacă nu ultima - turceşte nu pot să stau prea mult pentru că îmi amorţesc picioarele iar din punct de vedere al locaţiei de filmare, cel mai aproape de deşertul Mojave m-am aflat la -10 grade Celsius pe malul Massachussets Bay acum două ierni.

Dar aşezat comod pe canapea filmul se vede altfel: acţiunea e cu arici, te prinde pentru că îti provoacă o dorinţă progresivă de a afla ce s-a întâmplat cu acel om timp de patru ani şi mai mult, ce a provocat ruptura sa de lume. Filmul are o adiere primăvăratică dar răcoroasă a anilor '70-'80 în Statele Unite iar acest lucru se transpune prin prezenţa în abundenţă a cadrelor în care "se stinge lumina", prin referinţele la Star Wars sau prin parcul auto al acelor vremuri.

Apropo de asta, am văzut că mulţi consideră Paris, Texas un road-movie. Pentru mine, noţiunea de road-movie se confundă practic cu Easy Rider sau cel mult cu Thunderbolt and Lightfoot. Pelicula noastră nu are nimic de-a face cu exemplele de mai sus, poate doar trafic în general.

Coloana sonoră nu are laringe. Pe tot parcursul filmului muzica este asigurată de nişte acorduri de chitară gen intro-ul de la "You and Your Friend" de la Dire Straits.

Semnificaţia titlului este după părerea mea puţin trasă de păr. S-a lucrat de parcă întâi s-a stabilit titlul şi apoi s-au chinuit să integreze cumva prin părţi cele două hinturi izbăvitoare şi oarecum interdependente. Primul dintre ele reprezintă regiunea din statul Texas numită Paris (N-am căutat pe hartă dar îi cred pe cuvânt) iar cea de-a doua aluzie este legată de răposaţii bărbatului hoinar care se tachinau de fiecare dată pe tema confuziei locului respectiv cu Parisul de pe Sena.

Cât mai pui că din distribuţie face parte Nastassia Kinski of D'Urberville si nenea ăla cu Ziggy din Quantum Leap.

I-aş da un 7/10 pentru elementele "so eighties" şi pentru muzică.

Şi nu! Următorul film despre care voi scrie nu va avea tot ratingul 7 pentru că ziua bateriilor 777 a fost pe 7 iulie 2007. Din fericire, în acea zi călduroasă a lunii lui Cuptor bateriile s-au arătat a fi paşnice şi nu s-au răsculat împotriva omenirii iar noi am scăpat cu toţii de la radierea cu lichid de baterie scursă.

DJ /

2010-05-18T22:19:00.009+03:00

De curând, mai precis azi, am descoperit via pirateria un album nou și foarte valoros din punct de vedere muzical fie măcar prin lista celor care au apăsat pe play întru crearea discului. Artistul de bază se numește "/" (... sper ca ăsta să nu fie back-slash pentru că tot timpul le încurc) iar albumul se intitulează la fel. Cu siguranță va urca în top și va ajunge pâna pe un CD audio de ascultat în mașină.

Și cum toate se leagă cu noduri marinărești, tot de curând, mai precis din ziua în care a împlinit juma' de buletin, Matei se tot îndeletnicește cu o noua lui jucărie. Este un fel de Musical DJ Junior, de unde și numele de marketing.

Este tare încântat de noua lui ocupație creativă: mixează butoanele, îl bate prietenește pe DJ Puppy Dog pe scăfârlie și ronțăie microfonul de playback.

Hmm? vă place cum mixez? N-aud... cei din ultimul rând??

Un intermezzo...

Eu cânt și cu picioarele... sau deocamdată doar cu picioarele :)

Take me down to the Paradise City...

Where the grass is green and the toys are pretty...

Nu, serios... chiar să ascultați albumul lui / (sau \ ?!?) ...

Thunder Struck

2010-05-16T23:14:00.014+03:00

Nu, nu am fost la concertul din această seară, și asta poate pentru că ori ne-am trezit prea târziu - să cumpărăm bilete - ori poate după anii trecuți, cu atât de multe concerte la activ, am luat involuntar o pauză de dat din pleată și ne-am petrecut duminica regulamentar cu somn, papa, plimbare, joacă, băiță și iar somn...

Revenind la charts, nu știu dacă vreo altă melodie din repertoriul celebrei trupe australiene se încadra mai bine pentru arhiva de videoclipuri home-made... Camera de filmat poate fi un bun conductor de pogo, varianta diversificată...

Cât despre AC/DC, în ritmul ăsta cotidian, poate-i vedem direct în Australia...

"Luna asta am 6 luni"

2010-05-10T12:57:00.005+03:00

Astăzi este o zi de sărbătoare pentru noi. Nu pentru că a răsărit în sfârşit soarele după o duminică ploioasă şi posomorâtă din punct de vedere meteorologic, nici pentru că autorităţile atât de competente şi pregătite profesional au reuşit să propulseze micuţa dar inimoasa noastră ţărişoară de aproape 250 de mii de km pătraţi pe culmile cele mai înalte ale gloriei mondiale.

Pur şi simplu: a trecut jumătate de an! De când? De când ne ştim. De când ne ştim în postura de "tineri" părinţi pentru că încă nu am reuşit să ne dezmeticim 100%. Sentimentul este copleşitor, timpii morţi sunt poate cel mult răniţi pentru că şi Matei mai doarme din când în când.

Chiar vorbeam de câteva ori, aşa ca între părinţi - părinţii aceluiaşi copil - că dacă cineva ne-ar fi arătat un preview, o poză de-a bebeluşului nostru gen Sarah Connor - într-un scenariu de Terminator altoit cu Back to the Future şi asezonat cu puţin piure de dovlecei pisat la BabyCook - n-am mai fi aşteptat poate atât de mult (aici sunt variante şi variante, unul spune 10 ani, altul doar 6, sau poate chiar numai 3) ca să îl cunoaştem...

Cum bagi, în ziua în care ai împlinit 6 luni, un picioruş şi o mânuţă în gură din 9 mişcări?

Simplu nu?

The Road of Hope

2010-05-06T16:44:00.007+03:00

M-am gandit să mai condimentez un pic conţinutul blogului şi astfel să înşir câteva cuvinte şi despre filmele pe care reuşim să le mai vedem odată cu trecerea la era parentală. Şi dacă "drobul de sare" nu a stârnit atât de mare interes - cu toate că este după părerea mea plămădit cu taste mult mai profunde şi mai înţelepte decât cele pe care le apăs eu acum - poate astfel de apucături generează debate interactiv pur.

Aş începe prin a preciza unele lucruri pe care cred că le-am mai atins aşa un pic în precedentele postări:

În primul rând familyguys sunt nişte amatori în de-ale filmelor, fără o pregătire prealabilă în domeniu şi de aici poate că toate comentariile şi părerile noastre reprezintă opinii neavizate; dar fiind atât de mult atraşi de arta cinematografică şi vizionând în general filme cu scopul de a rămâne cu ceva după frumoasa experienţă am decis că avem şi noi dreptul la opinie.

În al doilea rând, nu vrem ca articolele movie related să le depăşască în pondere pe celelalte. Acest blog este dedicat mai presus de toate piticotului nostru scump şi nu am de gând să exagerez cu filmările.

Acestea fiind zise, aseară am terminat de văzut The Road (2009). Spre ruşinea mea romanul lui Cormac McCarthy după care este realizată ecranizarea reprezintă pentru mine cam ceea ce reprezintă dicţionarul Chinez-Mandarin pentru un profesor de literatură rusă - adica nu l-am citit şi nici nu il am în bibliotecă.

Romanul omonim - sau mai bine zis cartea care stă la baza filmului omonim romanului - are şi premiul Pulitzer pentru ficţiune în 2006, cu alte cuvinte toate premisele de bun augur erau acolo, pe raft (sau pe hard) şi asteptau să fie descoperite.

Filmul a fost terminat cu ceva timp înainte de a fi lansat dar a tras un pic pe dreapta ca să aştepte timpul oscarurilor; s-a odihnit degeaba pentru că premiile şi distincţiile nu s-au prea îngrămădit să pătrundă în lumea lui post-apocaliptică.

Acţiunea filmului se confundă practic cu drumul către sud (în esenţă, către nicăieri) al unui copil de 10 ani acompaniat de tatăl său în disperata lor încercare de supravieţuire într-un scenariu post-apocaliptico nuclear. Supravieţuire, dar nu oricum! Demnitatea umană şi perpetuarea "focului" interior erau condiţii esenţiale.

Într-o lume în care a te feri de canibalism sau a deveni unul de-al lor reprezenta factorul de decizie absolut cei doi protagonişti se luptă pentru supravieţuirea ideologică, morală. Cei doi îşi insuflă "foc" reciproc iar tatăl încearcă să-şi pregătească fiul pentru momentul inevitabil în care el nu va mai fi. Instructajul este pe cât de simplu pe atât de bine pus la punct. Gura mare, ochii închişi şi înghiţi ultimul glonte ca pe o pastilă amară numai că în loc de apă catalizatorul se va numi praf de puşcă.

Soluţia finală se cam bate cap în cap cu scopul existenţial demn dar numai supravieţuitor al unui cataclism nuclear să nu fii...

Putem fi însă liniştiţi, în eventualitatea - nu foarte puţin probabilă - a unei asemenea catastrofe dozele de coca-cola ar dăinui şi pe lumea cealaltă - adică pe lumea descrisă în film. Există o scenă în care gigantul producător de răcoritoare a spus pas pauzelor de publicitate şi şi-a inserat subtil marfa la vedere, printre cadre. Circumstanţele sunt atenuante deoarece se pare că şi în carte exista pasajul respectiv. Same apocalypse, same brand.

Filmul poate părea lent celor care caută acţiune într-o peliculă post-apocaliptică dar mie mi-a plăcut exact aşa cum s-a prezentat. Poate că finalul l-aş fi schimbat un pic (dar aici am o răfuială cu domnul McCarthy) şi aş fi întunecat până la tonuri de negru-tăciune peisajul de final dar cine sunt eu să dau indicaţii juriului Pulitzer. Nu întotdeauna finalul este cel mai important pitic dintre cei 7. Şi aşa este şi cazul lui The Road.

Având în vedere că imdb recomandă pe pagina dedicată filmului producţii precum Gone with the Wind acest lucru mă obligă să spun că The Road aduce foarte mult cu Le temps du loup (2003). Nu veţi regreta vizionându-le la pachet...

Aş spune că The Road este unul dintre cele mai reuşite producţii care tratează fenomenul apocaliptic. Lasă senzaţia transpunerii în perimetrul afectat pe întreaga durată a filmului iar scenele de flash-back sunt pe cât de colorate pe atât de cutremurătoare.

I-am dat 7/10 pentru final, care din punctul meu de vedere ar fi putut fi mult mai interesant...

L-a mai vazut cineva? Haideţi, macar cartea...

Nu aruncați drobul de sare în ciorba copilului!

2010-05-04T07:38:00.005+03:00

Zic una, alta în Ziarul Copiilor.

Moftul de a alăpta

2010-05-03T07:04:00.000+03:00

Am realizat amândoi ca atunci când spuneam bebeluș, asociam imaginea lui cu un biberon. Nu ne imaginam ca e posibil să ai un bebe de aproape 6 luni in casa și să nu fi folosit in mod efectiv biberoanele.

Insă, deși Matei este alăptat exclusiv (de la 5 luni începand să ne jucam un pic de-a gustatul), nu mă consider o susținatoare a alăptatului. Nu, pentru că nu am luptat pentru asta: la mine a venit totul natural, usor, iar eu m-am bucurat de faptul ca pot să aplic și culeg beneficiile.

Nu vreau să judec laptele praf si completarile in cele ce urmeaza. This is not another anti-formula topic. Am învățat, de când suntem părinți, că scenariile sunt lesne demontate. M-am confruntat și eu cu temeri, ceva ragade, proba suptului, obsesii pe cântar, presiuni externe și alte prostii, însa m-am ținut un pic tare, dar nu am luptat, nu mă consider o Xena a alăptatului.

Și ca să spun drept, nu aveam o imagine clar pozitivă despre femeile care alaptează, in orice caz, nu vedeam în asta ceva spectaculos și, dacă mă străduiesc bine să îmi amintesc și să recunosc, cred că le vedeam ca desuete, lipsite de cochetărie, uncool. Poate și neemancipate?

S-au scris multe si bune despre alăptatul exclusiv și beneficiile sale. Atât de multe, încât chiar nu vedeam rostul de a scrie experiențele mele.

Pe la noi, cam toate ideile converg cumva către ideea ca alăptatul este un moft, ba mai mult o inconștiența sau chiar egoism.

Daca sustii alăptatul pentru cât mai mult timp, fie o faci ca moft de sentimentală – oricum nu ii oferi ceva esential sau bun sau suficient – fie din inconștientă ignorarii faptului ca un bebe de 4 luni nu are cum să se sature numai cu lapte – care oricum nu e esential sau bun sau suficient, fie orbita de relatia ta specială cu propriul copil sau cu plăcerea orgasmica de a alăpta- care nu aduce nimic esential, bun sau suficient.

Pare șocant, însă idei de genul: - copilului nu-i mai ajunge laptele, nu mai e brusc consistent, și-a pierdut din proprietăți, nu ai cum să fii atat de sănătos și echilibrat hrănit încât sa ii oferi toti nutrienții copilului - par să se adune sub palaria moftangioacă de mai sus.

Nu ințeleg cum ne-am pierdut încrederea că natura știe ce are de facut. Cum nu e natural să gândești că e natural sa alăptezi? Cum poți spune că un pic de lapte praf nu strică niciunui copil?

De ce are nevoie umanitatea să se spitalizeze ca să se perpetueze? Nu vorbesc in termeni absurzi, evident că progresul a crescut copii cu formula și a adus oameni pe lume prin FIV. Nu vreau să răscolesc situațiile deosebite, extreme, când medicina a ajutat la perpetuare. Nu mă simt nici atât de tare in comuniune cu natura încât să aleg sa nasc acasă. Totusi, de ce pediatria romaneasca merge mult pe principiul ajutării naturii cu niste formula, diversificare precoce, suplimente de calciu, fier, vitamina C, ghete ortopedice?

Am experimentat privitul chiorâș al unui medic, am auzit si ca copiii alăptati sunt pufosi, insa nu au consistenta, substanta, spre deosebire de cei hraniti cu lapte praf.

Cum nu e natural să ai încredere ca laptele uman este cel mai bun pentru ființa umana?

O sa ajungem sa spunem ca suntem atât de expusi la E-uri, toxine, Bpa-uri, ftalati încât corpul nostru nu mai poate furniza ceva de calitate?

Insa, extrapoland, corpul nostru nu mai poate găzdui o fiinta umana, atunci? O să ajungem sa fabricam utere artificiale, cordoane ombilicale customizate, ăsta e viitorul?

Suntem propriile nostre reziduuri?Am pierdut atât de mult simțul natural și aici nu mă refer la bio sau eco sau green?

Toate ideile astea mărețe vin la pachet cu sucuri și supe chioare date cu biberonul catre destinatari cat mai fragezi și multe și mai mari enormitați.

In contextul ăsta, am avut naivitatea să cred că o petiție pentru ministerul Sănătați pentru a oferi o schema de diversificare actualizată si unică, conform OMS, să dea roade.

Nu-i vorbă, o poți aplica sau nu copilului tau, nu esti obligat să o accepti. Dar ar trebui ca la nivel național să existe o singura direcție în acest sens.Cu noile teorii pediatrice, informația este atât de multă și derutantă încât nu ai cum să nu treci prin filtrul propriu tot.

Insă există oameni care se încred orbeste in pediatru. Și așa și trebuie sa fie. (Asa o sa ajungem să ne respectam meseriile, cu sau fără patalamale). Dar așa nu s-ar mai recomanda încă ceai copiilor.

N-am facut petiția. Pe site-urile cu petiții sunt și injurături personale, deși exista o lege a petițiilor.

Oare nimeni nu a mai simțit nevoia asta? Trebuie să mă constitui într-o asociație, un ONG, ceva, ca să ajungă ideea asta pe undeva?

Noi în anul 2000

2010-04-29T23:27:00.005+03:00

Am primit o nostalgică leapșă de la Andreea...

Ei bine, a fost odată un regat cu râuri de lapte și miere, însă aceste râuri de lapte și miere curgeau numai în sufletele oamenilor. Unii dintrei ei, cei tineri, nici nu cunoșteau gustul adevărat de lapte și miere. Însă bătrânii strașnicului ținut le povesteau celor tineri ce voluptate a plapilelor, ce mângâiere a nărilor, ademeniri ale ochiului erau laptele de perlă și mierea de chihlimbar.

În acest regat al lui Răzvan și Dănuț a venit să se integreze un ursuleț gri, pufos, sosit din regatul vecin PRAVĂTĂTĂ, unde dealurile erau acoperite cu castraveciori murați iar apele erau de dulceață de trandafiri.

Tatăl celor doi năstrusnici era un fel de emisar pentru relația cu alte regate, drept urmare călătorea foarte mult. Cum, atunci când a găsit ursulețul, tăticul era însoțit de un coleg de delegație iar ursuleții rămăseseră numai 2 pe raft, emisarul a decis să îmblânzească un singur ursuleț ambilor săi fii.

Ce iubire, ce bucurie le-a produs URSULACHE, și nu Ursache, așa cum mai spuneau neinițiații.

Câte și-au povestit, câte ore petrecute cu nasul în blănița pufoasă, câte momente de somn lin abandonat în brațele moș—martinului!

Au trecut anii și copii i-au păstrat ursulețului cu blăni moi loc de cinste în inima și în palatul lor. A rămas gârbovit, tăbărcit, fără cel mai bun tonus, însă adus la rangul de prieten preferat al năstrusnicilor.

Și vor încerca să pătstrese amintirea lui povestind la rândul lor copiilor și nepoților lor ce urs cool a fost Ursulache.

Ursulache tocmai a împlinit și el 26 de ani dar parcă nu se simte așa tare diferența...

Cum mi-am petrecut norul de cenuşă

2010-04-20T14:07:00.007+03:00

Mă uitam mai devreme pe pozele cu erupţia vulcanului islandez. Imaginile sunt impresionante prin estetica dramatică pe care o erup. Şi când spun dramatic mă refer strict la culori, umbre şi feeling vizual. Şi uite-aşa îmi ridic singur mingea la fileu şi păşesc prin cenuşa lucrurilor despre care vroiam să scriu acum...

După fiecare set de poze care se respectă există şi o secţiune de comentarii... Mi-am aruncat o geană întredeschisă şi pe comentarii şi ca un par izbitor pe care mi l-am zărit în ochi, am citit:

"Beautiful photography, tragic circumstances!"

Mi-am pus cenuşă în cap şi m-am întrebat... De ce un lucru care este prezentat într-un anumit fel de către canalele de comunicare/informare în masă ajunge să fie perceput astfel ?!?

De ce ni se insuflă practic încă de când începem să facem primii noştri paşi că etalonul fericirii, unitatea atomică fară de care am orbecăi în neant şi nu am mai şti să deosebim binele de rău este elementul monetar ?!?

Închiderea aeroporturilor reprezintă o tragedie, cirezile de consultanţi şi turmele de specialişti, agenţi de vânzări sau manageri "arestaţi" la domiciliul vreunui terminal obscur exprimă tragedia în stare pură. Afacerile afectate de negura fumului vulcanic îşi plâng tragedia, iar exemplele pot continua, nu chiar până la infinit ci cam până pe la 6 mii de metri.

Chiar nu putem să ne rupem câteva clipe de cotidianul întunecat şi cenuşiu pentru a admira cu toată inima nişte imagini care înfăţişază natura în ipostazele ei cele mai dezlănţuite? De ce totul trebuie asociat cu noţiuni precum productivitate, randament, cont de credit, tranzacţii monetare sau oportunităţi de afaceri? De ce nu ne putem refugia, fie şi pentru câteva momente into the wild...

Dar poate că nu despre asta este vorba; poate că percepţia mea a fost primordial greşită şi epitetul tragediei era exclusiv legat de considerente medicale.

Am încercat deci să îmi scot ochelarii de cal şi să mi-i pun pe cei de ginseng şi am aflat compoziţia cenuşei letale. De la profesorul Gheorghe Mencinicopschi citezire:

Gazele conţinute de norul vulcanic:

* Acid fluorhidric: este foarte periculos, pentru că distruge sistemul nervos, distruge oasele şi dinţii, produce aritmii cardiace şi atac de cord

* Dioxid de sulf: irită foarte tare căile respiratorii superioare, putând declanşa crize asmatice chiar fatale

* Dioxid de carbon: irită ochii, însa este cel mai puţin nociv

* Monoxid de carbon: expunerea la această substanţă duce la moarte sigură, prin asfixiere

* Acid clorhidric: este un iritant puternic pentru ochi şi pentru mucoase.

OK, sunt substanţe nocive, pot provoca afecţiuni serioase, chiar moartea...

Dar cenuşa care a rezultat din erupţie nu a creat o cuşcă naturală cu capac ermetic. S-a propulsat în atmosferă şi a continuat să urce până la câteva mii de metri. Concentraţiile substanţelor mai sus amintite nu au coincis cu valoarea termenului de tragedie.

Zona a fost securizată iar statisticile raportează pentru erupţiile din martie şi aprilie ale Eyjafjallajokull-ului un număr pe cât de cutremurător pe atât de "trist" în cuantumul de pierderi de vieţi omeneşti: ZERO! Record absolut! Tragedie cutremurătoare a sistemului sanitar mondial!

Şi totuşi, despre ce este vorba până la urmă?

Best of Botez

2010-04-17T10:34:00.007+03:00

Sfânta uimire...

Mai emoționați decât Papa....

La scăldat....

Hainele cele noi ale împăratului...

Familyguys...

Hâc, încă una și mă duc....

Mulțumim Bobo!

Și poze

2010-04-13T21:27:00.009+03:00

După cum ziceam în pagina anterioară iată câteva poze făcute la botez. Sunt prezentate în ordine cronologică după cum urmează:

Plecarea spre botez...

În drum spre botez...

În curtea bisericii, la botez...

Botez...

Disclaimer: Pozele de mai sus sunt făcute de mine cu aparatul foto din dotare. Există totuși în arhive niște poze făcute de un bun prieten de-al nostru (Bobo :) ) cu un De-SeReLe, pe care - poze - o să punem gheara abia vineri. Așa că să vă așteptați și la un 'Life in Pictures: Best of Botez'.

Şi Matei Tudor

2010-04-12T16:32:00.015+03:00

Profit de timpul de-afară - astenia de primăvară - pentru a publica un mic articol. Că de când nu ne-am văzut, multă vreme a trecut şi multe s-au întâmplat şi băiatu-i botezat. Se poate şi articula ca să iasă ceva de genul 'botezatu', dar singura asemănare între Matei şi cunoscutul creator autohton este char faptul că amândoi sunt botezaţi.

Şi-uite-aşa, din preambul în carambul, am scos din mânecă colţul cărţii celor întâmplate weekendul trecut. Noi, trebuie să recunoaştem, nu prea o avem p-asta cu biserica. Poate mai mult "o avem" cu biserica catolică în sensul că apreciem, distant şi dintr-un colţ tăcut în ambele cazuri, naturaleţea obieceiurilor şi lipsa de absurd autoritar în comparaţie cu biserica "noastră". Şi includ aici şi fenomenul Taize (google it!) despre care tot am zis că o să scriem dar cerneala s-a facut gel.

Sâmbătă, insa, am simţit amândoi că "ceva" ne-a mişcat. Poate pentru că era vorba despre Matei, sau pentru că ne imaginam noi un scenariu mult mai rigid, în orice caz pot să spun cu mîna pe inimă că ne-a plăcut.

Chiar dacă Popa cu nume generic Dulfu - nu şi ceilalţi doi - a început să citească din sfintele cărţi cu litere aurite folosind o limbă de lemn, citez: "Se botează robul lui Dumnezeu Matei Tudor, care ... blblblblblblblblblblblblblblblb... amiiiiin...". Niciun cuvânt născocit de mine mai sus! Chiar dacă au dublat taxa ca la table şi apoi au făcut poartă în casă, sau mai bine zis ...în Altar, şi au recunoscut că biletul de plată este la jumătate dar nu ar strica nişte bani întru amenajarea interioară şi exterioară a lăcaşului. Să fie primită! Taxa.

Cu toate acestea, au respectat dorinţa noastră de a nu scufunda băiatul după geamandură şi au folosit varianta de botez statupalmăbarbăcot, adică l-au pus pe cogeamite Matei (aprox 7.500 şi 70 cm) să stea în cristelniţă până la piept, au luat în palmă apa sfinţită, au coborât bărbile şi şi-au suflecat sutanele până la cot şi au turnat de o manieră chiar tandră stropi vii pe căpşorul botezat.

O altă anecdotă aparte se leagă de comandarea şi ridicarea tortului - nu de botez, ci de sărbătorire a 5 luni ale lui Matei - care a fost customizat prin telefon după cum urmează:

- Bună ziua, cu ce vă putem ajuta?

- Am comandat un tort la dumneavoastră şi urma să stabilim detaliile textului de urare.

- Spuneţi, vă ascult...

- Păi, o să scriem aşa..."De 5 luni pe felie" şi "Matei Tudor".

- Cum cum? "De cinci ce?"

- Scriem "De 5 luni pe felie" şi dedesubt "Matei Tudor".

- Deci: '"De 5 luni pe cum, felie?" se auzi vocea de la celălalt capăt chicotind

- Da, şi vă rog să îl decorăm cât mai simplu, fără trandafiri, culori ţipătoare, alte sclipiri inutile, zic eu , acordându-le muult prea mult credit.

- Da , doamnă, facem cum vreţi.

M-am dus sâmbătă dimineaţa să "ridic" capodopera culinară, dar sfătuit de acasă să verific totuşi ce s-a scris pe tort cu creion de ciocolată...să nu fie vreu "D-e 5 luni..." sau mai ştiu eu decoraţiune să troneze pe sus-numitul tort.

Ca un făcut, aflat la inspecţia de primire a tortului, se ridică ambalajul şi ce să vedeţi?

Doi botoşei bleu în stânga sus....fie... o floare albastră în dreapta jos...(Tanti cofetara s-a simtit lezata in avantul ei creativ si a zis sa umple golul sec si sterp al tortului) ... şi ...şi?...şi text:

"De 5 luni pe felie şi Matei Tudor".

Acum, bine că nu a scris pe tort "Bună ziua, cu ce vă putem ajuta?...Am comandat un......facem cum vreţi". Am rugat să se şteargă conjuncţia copulativă de pe tort şi am plecat în fugă pentru ultimele preparări...

Tortul a rămas cu floare-albastră, floare-albastră, totuşi este trist în decoraţiune)

După slujbă - care repet, chiar ne-a mişcat - am fost la papa, la Şoni. Mâncare bună, decor ce parcă aducea briza mării din Vamă pe geam, direct pe duşumea, bănci şi mese. Şi aici au fost mici peripeţii organizatorice dar una peste alta totul a decurs în parametri normali.

Fără funde pe scaune, fără ursitoare, fără meniuri cu sărmăluţe şi ardei învelit în staniol.

Ar mai lipsi ceva...nişte poze, numai că eu nu am acces direct la ele în acest moment şi deci urmează un follow-up post sau un later edit.

Pe curând.

Acum. Un an

2010-03-16T21:42:00.015+02:00

Acum un an atât ne-a dus pe noi mintea: să facem poză cu noi doi așa cum arătam când am primit vestea cu 2 liniuțe. N-am pozat testul barză, nu l-am păstrat.

Dar ne-am gândit să salvăm momentul, să trimitem un buzz, un instant look and feel pentru ID-ul mateiutz. Căci da, știam de pe atunci că cele două liniuțe se vor numi Matei. Poate și Tudor.

De remarcat la cei doi protagoniști bucuria relaxată a lui tati și îngrijorarea disimulată a lui mami.

După 9 luni cu cântec ... 'we gooona have a baaaaby, we gooona have a baaaaby'...liniuțele s-au conturat, rafinat, dezvoltat și au ajuns să întruchipeze omulețul minunat din imagine:

Portret de f4milie

2010-03-10T23:34:00.003+02:00

Astăzi am împlinit și noi patru luni, atât Matei, cât și toți, ca familie în 3...

La mulți ani Matei!

I film you

2010-03-09T11:59:00.019+02:00

Îmi plac filmele, ne plac filmele, iubim filmele şi încercăm să vizionăm cât mai multe şi cât mai variate. Am totuşi un gen de suflet - film-noir - dar voi reveni cu amănunte despre filmele noir - fie ele şi color - cu altă ocazie.

Poate că unii chiar aşa percep o astfel de activitate, dar noi nu vedem filmul ca pe un interval de două ore de relaxare, de destindere, floricele cu sare şi ochelari cu ramă ce includ două braţe şi panoramă în 3 dimensiuni. Filmul te consumă, te provoacă şi te pune pe gânduri. Filmul îţi dezvăluie inflexiuni vizual-artistice, tehnici suprarealiste şi te ţintuieşte în fotoliu poate chiar şi ore întregi după scurgerea credits-urilor - parcă se simte nevoia pluralului bilingv - aprins în discuţii şi teorii complexe. Depinde foarte mult şi de alegerea titlului de vizualizat.

Aveam perioade în care vedeam şi câte 7-8 filme pe weekend şi cam 4-5 în timpul săptămânii. O fi mult? puţin? noi zicem că era suficient... În ultima perioadă a fost un pic mai dificil cu egalatul sau măcar apropiatul de recordul la numărul de vizionări; greu până ne-am prins că ultimele 2 ore de prime-time pot fi valorificate cinematografic.

Premiile anuale ale academiei nu reprezintă (sau mai bine zis nu mai reprezintă) un etalon în domeniu. Au fost vremuri în care dacă producţia respectivă era nominalizată la titlul de cel mai bun film aproape cu siguranţă că reuşea să apese pe acel trigger lăuntric al auditoriului, să clatine acolo un mecanism de rotiţe care să pună în mişcare sentimente, teorii şi împlinire.

Sunt oarecum "pornit" pe filmul care a reuşit anul acesta - încadrându-se la limită cu participarea, filmul fiind lansat in 2008 - să mişte rotiţele criticilor dar mai ales pe cele ale membrilor votanţi ai academiei. Filmul nu este nici pe departe un film rău, nici macar plictisitor nu este, chiar dacă unii au amendat lipsa de acţiune "reală" într-un film de război. Este un film ok, poate chiar peste medie... dar de aici până la a i se înmâna o statuetă de aur de 13,5 inci înălţime este peliculă lungă. S-au pierdut cam 10 inci pe drum. Poate că nici selecţia de anul acesta nu a fost cea mai însemnată, chiar dacă s-a revenit la formatul cu 10 filme - sau mai mult de 5 - nominalizate la best pic. Nevăzând decât 8 din cele 10 foste pretendente nu mă pot pronunţa 100% dar dacă aş fi avut drept de vot poate că aş fi luat mai mult în considerare A Serious Man.

Să fim înţeleşi, pe cât de absurd sună, nouă nu ne plac "comediile". Sau cel puţin comediile contemporane. Pentru mine comedie înseamnă mult mai mult decât ceea ce se afişează astăzi sistematic la box-office. Comedie înseamnă The Apartment, Nuovo Cinema Paradiso, Amelie, The Big Lebowski şi foarte multe altele. Unde dramă nu e... nici comedie nu e.

Totuşi, parcă filmele fraţilor Coen, cum este şi cazul Omului Serios, au un umor pe cât de absurd pe atât de revigorant şi de rafinat.

Un alt candidat mult mai de seamă decât cel premiat a fost după parerea mea Precious, un film foarte dur dar cu doua roluri tulburătoare în complexitatea lor. Nota bene, lui Mo'nique i s-a şi recunoscut prestaţia printr-o statuetă cu nume desprins din alfabetul fonetic ICAO pentru aviaţie. Cadrele de flashback din film îţi impuneau parcă să iei o poziţie de suflet lângă gură în slow motion.

"Neamţul" din filmul lui Tarantino (Şi atunci cand spun Tarantino mă gândesc la Pulp Fiction şi atât! gusturile sunt uneori greu de digerat) care săracul de el este austriac vienez de la mama lui de acasă a fost fenomenal! Dacă aş fi avut o singură certitudine anul acesta la premiile Oscar aceasta s-ar fi numit "neamţul" cu nume de vals din Inglorious Basterds. Şi mă bucur că aşa a fost!

De obicei vizionăm cu foarte mare interes şi cele câte cinci filme propuse pentru cel mai bun film străin şi documentar. Din păcate, de data asta nu prea a fost timp, ar fi în pending Das weisse Band (poate diseară) cât despre documentare nici nu mai vorbim.

Şi totodată, după principiul care nu dă niciodată greş - animation rules! - tot aşa nici Pixar nu a dat rateu cu Up, continuând o serie de feerie începută cu Toy Story şi perpetuată fără oscilaţie de imperfecţiune ever since.

În rest, prea multe efecte speciale, banalitate, rutină şi show. Şi culmea e că nu pot să spun că nu mi-a plăcut Avatar...

Încă odată, părerile exprimate ne aparţin, nu suntem critici de film ci pur şi simplu iubitori ai acestui extraordinar festin de imagini şi sunete.

Alte păreri?

Floarea cu 7 culori

2010-03-04T23:27:00.005+02:00

Din când în când ne mai apucă; am purtat nenumărate discuții cu prietenii cu tentă de remember. Un subiect aparte este desenul animat, sau mai bine zis "ce desene mai erau pe atunci...".

Ne amintim cu plăcere de seriale - și acum am să încerc să o iau oarecum cronologic și wannabe haios - precum Lecănoci de ța (OK, pentru mine tot "serial" este!), albinuța Maia, Zaie ț Pagadi,Sandy Clop, Aventurierii spațiului, Țestoasele, Saber (ci nu Easy) Rider, Voltron, Ratonii,Denver - ultimul dinozuur, Strun(m)fii, chi chi chi son le Snorki, Căpitanul Planet, Cartea cărților... și multe altele.

Recunosc, nu am mai "jucat" demult "ce desene mai erau pe atunci..." dar acum câteva dimineți ne-a venit să cântăm pe ritmuri de desen animat spre amuzamentul lui Matei.

Spoilers: Dap, așa s-a nimerit dar se vrea a fi Floarea cu șapte culori. Măcar pe youtube să îi arătăm băiatului, când s-o face mai măricel... la ce prostii 2-D se uitau mami și tati. Sau poate că scot ăștia bluray 3-D toate sezoanele de la Lolek și Bolek... mai știi?!?

Principiile unor familyguys

2010-02-25T08:33:00.017+02:00

Lucrurile mărunte ne-au dat greaua misiune de a vorbi despre lucruri mari.

Ce principii de viaţă avem?

Nu ştiu de ce le văd ca pe un decalog, dar mă voi opri şi eu la 10 principii. Să vedem ce iesie, mai ales că eu am ceva reţineri în a vorbi cu cuvinte mari, superlative:

Să mă simt bine în pielea mea: asta însemnând să mă plac cât de cât atunci când mă uit în oglindă şi mai ales să nu simt frustrări pe care să le răsfrâng prin fapte şi vorbe urâte celor din jurul meu;
Să fiu mulţumită cu ce am trăit până acum şi nu nemulţumită de ce nu am trăit
Să experimentez: locuri, lucruri, oameni, fapte, sentimente
Să simt: să mă emoţionez, să trăiesc intens, să iubesc, să nu mă apatizez şi aplatizez
Să fiu eu : să nu fiu obligată să îmbrac multe straturi de straie false, aparente ca să fiu acceptată, plăcută, iubită, înţeleasă
Să nu gravitez în jurul meu: să dăruiesc ceva celor din jur, să nu trăiesc pentru mine şi să fiu atentă la ce au de spus ceilalţi
Să nu trădez: încrederea, aşteptările (dacă au fost clar exprimate), să nu dezamăgesc
Să înţeleg: oamenii şi diferenţele dintre ei. Şi să îi accept.
Să învăţ: din cărţi, din muzică, din filme dar mai ales de la oameni şi din viaţă
Să nu regret:(aici e mai greu) - dar pot să trec peste ceva şi să nu mă blochez într-o inerţie a lui "Mai bine nu ''... Să accept şi să trec mai departe, îmbunătăţindu-mă din experienţe.

Răzvan spunea...

Raluca, m-ai prins în offside :) Aşa este, era adresat ambilor membri :) Hai să încerc şi eu un exerciţiu - este mai mult un wishlist, pentru că nu de fiecare dată tot ce apare în lista de liste mai şi iese...

Şi am să scriu despre principiul meu fundamental, care înglobează o sumă de principii mai mici:

<< ...să încerc să "fac bine" în tot ceea ce fac... >>

Să adaug un dram de bunătate în viaţa de zi cu zi şi în procesul de interacţiune cu ceilalţi. Două exemple contradictorii - pentru că nu de fiecare dată iese după cum îţi e principiul - care îmi vin acum în minte ar fi episodul "maşinuţa prea scumpă" şi "baba din Romană".

Acum vreo 2 ani eram la coadă la un supermarket şi în faţa mea se aflau o bunică împreună cu nepoţelul ei. Totul era calculat, nici un bănuţ în plus, iar băieţelul a aşezat pe banda rulantă şi o maşinuţă cu care se plimbase prin tot magazinul după ce o "ridicase" de la raionul de jucării. Bunica a aşezat maşina ultima în coadă spunând că dacă valoarea finală a bonului este prea mare nu vor lua jucăria. În timp ce mie îmi licărea o idee în minte, băieţelul, - fără să plângă! - a facut o făţucă atât de expresivă încât mi-a fost practic imposibil să mă comport altfel decât am facut-o. Bineînţeles că bonul era prea lung iar maşinuţa nu a mai încăput. Am luat maşina şi am aşezat-o prima, în faţa cumpărăturilor mele. I-am spus bunicii să mai aştepte un minut şi că vreau să îi ofer jucăria puştiului. Expresia băiatului s-a schimbat la 180 de grade, era atât de fericit încât mi-a umplut şi mie inima cu fericirea lui. Nu au mai contenit cu mulţumirile, mă simţeam şi prost, în fond nu făcusem nimic supraomenesc. M-am simţit om, a fost o experienţă unică.

Reversul medaliei nu conteneşte să se arate: pe vremea când eram încă în liceu cred, posibil facultate, mergeam cu un autobuz plin, aşezat în dreptul uşii dar cu vreo 7 persoane între mine şi uşă. Am ajuns la Romană, s-au deschis uşile...au reuşit să coboare vreo 5 oameni, moment în care au năvălit câteva babe cu batic, paporniţă şi prea mult timp liber. Am rămas blocat în vehicol, în staţia la care vroiam să cobor. Am dat din coate mai acătării şi am reuşit să cobor în injuriile demente ale unei astfel de babe care se potrivea perfect portretului robot de mai sus. Până să se închidă uşile, eu coborât fiind, m-am întors stânga-mprejur spre baba care deja se aşezase cu spatele baticului la mine, şi i-am aplicat o palmă după ceafă. Se umpluse atât de rău paharul de nervi încât, din forţa impactului, săraca femeie şi-a băgat capul între umeri, cam cum ar face cineva care ar primi un dos de palmă dupa ceafă; e un reflex. Nu sunt deloc mândru de acel episod, dar s-a întâmplat (nu s-a mai întâmplat de atunci!) şi de aceea l-am inclus aici la secţiunea "voi să nu faceţi aşa acasă".

E adevărat, nu toate mini-principiile înglobate aici se reflectă în cele două exemple în contrast, dar timpul e drămuit iar eu mai am şi rolul de corector-diacritic şef :)

Mai departe, în limita timpului disponibil, am vrea să aflăm ce ar publica ai lui Matei pe aceeaşi temă şi ce ar defula mămica Marei la subiect...

Pick-ă-poo (sau scatologicul care este)

2010-02-22T17:03:00.038+02:00

Yupii! Azi îmi planificasem să ieșim afară cel puțin 2 ore: vreme superbă, Mateiuț fără haine multe, vesel și sătul, mama dornică să își ia Prozacul din natură după depresivele zilele hibernale prea lungi și prea multe; așadar, toate premizele unei plimbări reușite.

Buun, totul decurge perfect, Matei adoarme repede cu soarele gâdilându-i ochii și nările, eu mă bucur de razele călduțe pe față și zâmbesc tâmp oamenilor sau aiurea.

În sfârșit s-a terminat cu nămeții de zăpadă, no more dâmburi de gheață care cred că dau țării mii de copii diagnosticați cu reflux esofagian după zgâlțâielie luate, gata cu bălțile căscate amenințător.

Acum pot să privesc cerul, copacii, să mă uit la oameni, ce mai, mă simțeam ca într-o telenovelă.

Ei, querida, dar ce să vezi? Brusc observ că pavajul, odată scăpat de povara zăpezilor smoky machiate cu khol de eșapament, este plin de resturile intestinale ale patrupezilor noștri dragi.

Constant că numărul lor este copleșitor și mă întreb dacă nu au intrat toți câinii la cure detox sau chiar îi bănuiesc de bulimie cu soluții laxative pentru că îmi apare câte unul la fiecare pas sau roată din cele șase ale căruțului.

Îmi continuu agale plimbarea, visătoare, și între timp se trezește și Matei, care zgâlțâit acum de pietrele cubice, se tot foia și își trăgea căciula de pe ureche, dându-mi mie de lucru.

Când eram preocupată să așez căciulița, deodată simt cum mă înhață.

Îl simt moale, proaspăt montat acolo în peisajul stradal și până să cobor ochii simt și damful puternic, dovada termenului de valabilitate nedepășit.

Ei da, era el, Poo BOY, maro-roșcățel și parcă îl și bănuiam călduț încă. Intrase în striațiile de pe talpa cizmelor mele de cauciuc, multicolore, water dar nu și poo-proof.

Brusc m-am simțit coprofilă și după ce am căutat o rămășiță de zăpadă sau o baltă unde să curăț cât de cât din festinul digerat canin am început să îi analizez.

Ei bine, habar nu aveți cât de diverși, cantitativi și câte consistențe au - iar prima remarcă a fost: unde sunt fecalele câinilor de altă dată: albe și de formă solidă?

Păi da, eu cred că patrupezii noștri au trecut și ei pe la MC Chappy sau Pedigree KING dar unii preferă mâncare home made ca la stăpână acasă.

În plus vorbim despre un damf cu ștaif pentru că bulevardul pe care m-am nimerit este Aviatorilor unde disposal-urile chilimaneene pentru ’’un mediu mai curat’’ aveau punguțe și 5 pași pentru utilizare.

Eu cred că câinii (mai contează o cacofonie?) din generația mai nouă sunt și eco friendly pentru că nu suportă pungile aste ne-biodegradabile pentru resturile proprii și atunci preferă să dea naturii îngrășământ natural.

Poo end - adică happy end (ce, ăsta n-o fi cu noroc?)

PS. Acest post nu se dorește a fi o lecție civică de copro-culturalizare.

Un ochi râde, altul stă treaz

2010-02-20T23:15:00.015+02:00

Mi se pare incredibilă capacitatea bebelușilor de a se adapta la noua viață - viața pe uscat - cea care îi așteaptă după cele 9 luni petrecute exclusiv împreună cu mămica lor. Ca un calup de plastilină - sau cum ar zice Bee, ca o bucată de fimo numai bună de pus la cuptor - comportamentul și acțiunile nou-nascuților (mai nou, sugari) se sedimentează, creionându-se blue-print-uri de personalitate.

Este un fapt - sau cum ar spune Colonelul, care s-a bătut cu X-Men și și-a cam luat-o, din filmul 3D Imax cu nume de poză de messenger, "...and that too, is a fact!" - faptul că Matei doarme foarte bine noaptea încă de când am ajuns să ne reunim acasă. Zilele trecute a ajuns la performanța unui șir de aproape 10 ore de somn nocturn, fără pauza de 5 minute de masă. Că mai spre dimineață s-a înfruptat de parcă era dezlegare la lapte, that too is a fact.

Iar atunci când Matei este odihnit, chiar și circul Struțchi ar fi invidios pe atmosfera de voie bună și pe starea de veselie pe care el o emană. Ne rasplătește cu zâmbetele lui sugubețe în fiecare zi, câteodată zâmbetele devin chiar sonore ceea ce provoacă deliciul audienței.

Dar dacă veni vorba de audiență, chiar în acest moment sub noi se desfășoară un bairam de "casă nouă" coroborat cu o aniversare. Se cam aude, noroc cu acea capacitate despre care spuneam, cea care acționează în moduri nebănuite și permite bebelușilor să doarmă chiar dacă în vecinătatea lor trec mașini pe piatră cubică, claxonează taximetriști sau discoteca e prea mică pentru ca cei de jos să mai sară în cap.

Oamenii sunt chiar OK, au venit săracii mai devreme să ne atenționeze de imineța petrecerii, este foarte bine când lumea se mai și distrează! Plus că o să le întoarcem serviciul în curând, în aprilie :D ; Ne-am și gândit așa un pic, de principiu: ducem bebelușii un etaj mai sus și așteptăm capacitatea să își intre în drepturi - sau în roluri - întruchiparea lui Moș Ene. Abia aștept! Chiar mi-era dor de astfel de acțiuni extrasportive și sunt sigur că nu vorbesc numai în numele meu...nu mami? :)

'till next time, rock on!

Later edit: Muzica nu prea e cine știe ce... mă așteptam la mai mult...

Dacă doriți să revedeți

2010-02-14T07:45:00.008+02:00

Se pare că Omiduța Lamaze are trecere printre Mateiuți, fie ei mai mici sau mai mari.

Ocazia e perfectă sa revedeți o 'gogoașă atomică' proaspăt diversificată dar să ne și mândrim cu mutrița și flotările de omuleț măricel din ograda proprie.

Un sfert de buletin

2010-02-10T11:42:00.010+02:00

Ne lăudăm cu un piticot foarte inţelegător cu părinţii lui novici.

Parcă ştie cât şi cum să ceară ca să înţelegem. Şi când uneori nu înţeleg, se uită la mine cu ochii mari, îndelung, scânceşte nemulţumit şi uneori mi se pare că o lasă baltă....

Mă amuză cel mai tare atunci când se uită încruntat şi nedumerit la mine când mă lupt cu căruţul prin mormanul de zăpadă din faţa casei sau cand îl urc două trepte ca să îl pot scoate prin uşa foarte îngustă a blocului atipic.

Zâmbeşte în colţul gurii, reţinut, parcă înţelegător şi înţelept atunci când îi vorbim.

Când ne vede dimineaţa izbucneşte frenetic în mişcări devastatoare pe măsuţa de înfăşat răsturnând toate ustensilele care devin inutile şi scoate cele mai straşnice chiote de înviorare – a lui şi a noastră.

Se abandonează în mâinile noastre la masaj sau la baie şi a progresat de la privitul ţintă în ochii noştri ca să îşi absoarbă siguranţa la aşezatul relaxat şi moale dacă e apă mai fierbinte sau dacă e obosit; sau la plescăieli de plăcere în apă dacă somnul nu îl împiedică să ne comunice prin gesturi ude şi bâldâbâcuri zgomotoase că tare mult îi place în apă.

Scanează scrutător tot ce îl înconjoară şi fiecare colţişor i se pare un univers nesecat de surse de inspiraţie pentru gângurelile la al căror recital ne invită în fiecare dimineaţă.

Ridică ţanţoş capul atunci când stă pe butică, dar pentru câteva clipe, după care începe să protesteze crescendo şi să se certe cu corpul neascultător .

Ne ceartă scurt şi ferm când doreşte să îşi continue explorarea prin casă iar noi îndrăznim să ne aşezăm pentru o clipă.

Ne trage semnale calme la început şi nerăbdătoare pe parcurs, dacă îi este foame, e obosit sau plictisit.

La fel, avertizările sunt scurte şi ferme: întâi cod galben, apoi portocaliu iar la cod roşu e jale.

Însă noi, spre deosebire de edili, nu prea lăsăm să vedem ce cataclisme se întâmplă în caz de cod roşu.

Din prima zi de când locuieşte la numărul 6, a dormit toată noaptea cu scurte treziri moţăite şi înfomeatate. Nu ne putem lăuda nici aici că am avea vreun merit.

Îi place muzica şi ascultă vrăjit melodiile cu sunete cristaline.

Este prietenos şi zâmbeşte la toată lumea după o scanare încrutată a persoanei.

Prinde jucăriile cu ambele mânuţe, mai exact are o întreagă tehnică. Întâi întinde mâinile lateral, apoi duce una dintre mânuţe, apoi pe cealaltă şi în final împreună la gură, cu sau fără obiectul prins.

Şi-a descoperit mânuţele şi şi le întâlneşte întâmplător, părând foarte interesat de mişcările produse.

Are ochii din ce în ce mai mari , gene superbe şi privirea tot mai adâncă, şi dacă sprâncenele nu ar avea ceva bărbătesc în ele, ai putea spune că are trăsături delicate, ca de fetiţă.

E un viitor jucător de baschet la cei 63 de cm şi o greutate de 6.500 distribuită atletic.

Cam aşa se prezintă Pişcoţel, Pişki, domnul Pişcopescu, domnul Copănescu, domnul Pocionescu (pocion =picior, în vocabularul timpuriu al lui tati) la cele 3 luni ale sale.

La mulţi ani, Pişki!

The Hero of the Day

2010-02-03T12:13:00.004+02:00

Din câte am înţeles nu este de foarte mare actualitate, în sensul că a cam circulat se pare deja de câteva săptămâni printre internauţi. Un dublu-sens care sprijină teza de mai sus este şi acela că oricum, pentru noi "circulă" deja de anul trecut.

În esenţă este vorba despre recunoaşterea meritelor absolute ale unei singure fiinţe, ale unui greu "erou".

Se elogiază noţiunea de adevăr pur, dar fireşte, fiecare cu adevărul lui... Postul face totuşi parte din categoria "funny" şi se va trata ca atare :)

Mai multe detalii aici.

A picture is worth a thousand

2010-01-27T15:13:00.025+02:00

Săptămâna trecută am avut ocazia să particip la un interviu. Până aici, toate bune şi frumoase...

Mai departe, poate că merită amintit că de fapt interviul se adresa altei persoane, persoană fără şansă care nu avea cum să fie prezentă...

În plus, trebuia să mă prezint în aşa fel încât să facilitez obţinerea feedbackului pozitiv pentru o a treia persoană implicată în schemă.

Scurtpedoi, a fost vorba despre un interviu-call cu nişte americani care aveau nevoie de un om de creaţie, care să cunoască fotoşop. Omul era deja ales de aici, de către partea română, dar americanii se încăpăţânau să asculte doi oameni la telefon, aleşi pe baza a 8-10 portfolios trimise de aici. Cum interviul românesc a avut loc la sfârşitul anului trecut, zarurile fuseseră deja aruncate. Şi cum se zvonea prin firmă că eu aş fi cochetat cu cs3-ul la un moment dat, m-au rugat pe mine să particip la call pe post de cel de-al doilea posesor (fantomă) de portfolio selectat, asta pentru a se evita situaţii penibile derivate din întrebări tehnice. Fiind vorba de o jumătate de oră şi fiind neaşteptat de liber în ziua respectivă, am acceptat amuzat.

Totul a decurs conform planului, eu am susţinut sus şi tare că sunt practic specialist pe 3D Maya (exact de ceea ce ei NU aveau nevoie), dar că la o adică aş rupe-o şi pe fotoşop. Cand a venit vorba de overtime am strâmbat din nas şi am expus politicos o serie de motive contra dormirii la muncă (un mare "plus" în economia situaţiei de faţadă la care participam). Este o experienţă extraordinară, să participi la un interviu fără a avea nici o emoţie! Chiar mi-a plăcut, iar din punct de vedere legal nu am încălcat decât legi constituţionale minore cum ar fi uz de identitate falsă şi software pirat.

După interviu am mai stat la o tacla cu fericitul câştigator al postului, una bucată artist fotoşop pierdut şi găsit în mina de cărbune. I-am povestit cum de a ajuns să se "bată" cu mine pentru acest post, pentru că în timpul liber imi mai încercam mâna prin toolul cu care el îşi câştigă pâinea (asta înainte de a fi intrat pe proiectul măreţ pe care mă aflu de aproape doi ani şi care nu prea îmi mai permite luxul unui quickie în cs3).

M-am gândit să îi arăt cam cu ce îmi ocupam timpul şi am afirmat oarecum retoric...

-Participam la contesturi fotoşop pe worth1000, bănuiesc că ai auzit de worth, nu?

-Nu...

-Nu?!?

*Stupoare pe faţa mea...*

Sunt sigur că voi aţi auzit de worth! Dar dacă prin nu ştiu ce aliniament defavorabil al planetei Marte în contrajuncţie cu Jupiter şi transpusă pe Pluto, acest site nu a ajuns şi pe la ochii şi urechile dumneavoastră eu zic că merită să aruncaţi un ochi, măcar aşa ... pe galerii.

Susţinând aceeaşi idee, iată câteva poze din perioada mea de worth (alese totuşi pe criterii estetice, dintr-un portofel aşezat pe fotoliu virtual şi incluzând aproape 100 de entries)...

Una dintre primele entries; contesturile "Dream World" au fost întotdeauna printre preferatele mele...

"In Stitches"-ul Farnsworth...

Pixar printre noi, vă daţi seama ce o să fie la Toy Story 3D.

Best picture '99

Când am făcut Absolut Baby pişcotul Matei nici nu era în plan, poate că era doar în gânduri...cred că astăzi mi-aş fi ales alt absolut model pentru entry :)

"Chop a Bug" a avut aşa...ceva aparte, m-am ataşat foarte mult de ea :)

Copacul în general, dar mai ales cel al vieţii, nu trebuie tăiat...ci udat!

Tabla de şah este plină de piese, la prima vedere pionii sunt cei mai nesemnificativi...dar...dacă ne-am mai uita odată?

Una dintre ultimele intrări pe site, pe-asta sigur o găsiţi şi la galerii, pentru că a luat locul 4 în advanced contest...

Dar cum IT + lipsa de timp = love... cam de un an şi ceva nu m-am mai atins de contesturi. Poate de aici înainte...

Pentru că odată cu pseudo-interviul respectiv îmi tot umblau voci cu picioare de bass prin minte... "Dacă eram de partea cealaltă a schemei de interviu?...dacă eram eu cel ce urma să creeze in fotoşop?"

Evacuarea: Epilog

2010-01-13T13:36:00.015+02:00

Scriind acest "Scriind acest" în acest moment vreau să închei definitiv trilogia relatarilor tragice cu acest subiect de actualitate.

Am să încerc să fiu cât mai puţin subiectiv posibil. Nu mă voi feri totuşi să dau nume şi cifre chiar dacă acest lucru sună a replică politică de la televizor.

Un scurt rezumat al situaţiei de fapt ar fi cam aşa: În 1998 părinţii mei au cumpărat imobilul în care trăiseră şi bunicii din partea mamei. S-a cumpărat pe numele meu deoarece tocmai devenisem şi eu major. S-a facut contract de vânzare-cumpărare cu primăria sectorului 1 cu un document oficial potrivit căruia imobilul nu avea alţi proprietari de drept.

În anul 2000 am fost daţi în judecată de către domnul Radu Nicolescu, cetăţean german la acea vreme, pe legea 112. Conform normelor legale acest lucru ar fi trebuit să fie imposibil deoarece se stipulează în legea respectivă faptul că doar cetăţenii români pot revendica locuinţele din România. Ulterior domnia sa şi-a obţinut cetăţenia româna (modul obţinerii cetăţeniei a fost explicat într-un post anterior).

Toate înfiinţarile în faţa instanţei au fost pierdute de către acest domn, mai puţin ultima care i-a dat castig de cauză. Dintre inadvertenţele majore descoperite fie de diverşii avocaţi ai familiei (care s-au dovedit a fi mai apoi care mai de care mai cu fundul în două luntre), fie de către părintii mei pe cont propriu chiar apelând la un moment dat la surse interlope (nu-mi este ruşine să o spun) cele mai importante ar fi următoarele:

-În primul rând, cel care ne-a intentat proces nu este cine pretinde că este (proprietarul de drept al imobilului). Persoana respectiva se numeste Niculescu (cu "u", nu cu "o"), fapt consemnat în toate actele la care s-a putut avea acces, iar mergând pe firul genealogic nici generaţiile anterioare nu se potrivesc la nume (nici măcar la prenume!)

-Imobilul a fost vândut în anii 50 de către domnul Radu Nicolescu unei terţe persoane. Acea persoană are astăzi înscrisă la judecatorie cererea de despăgubire în bani pentru acest imobil.

-În momentul în care foştii proprietari au părăsit România şi au renunţat la cetăţenie aceştia au fost despăgubiţi de către stat pentru proprietăţile pe care le lasă în urmă. Familia Nicolescu a plecat exact în aceste condiţii în anii '70.

-Piesa de rezistenţă a procesului a fost o înştiinţare anexată de domnul Nicolescu la dosar potrivit căreia, cu câteva luni înainte ca apartamentul să fie cumpărat de către părinţii mei aceştia au primit prin poştă o înştiinţare potrivit căreia proprietarul de drept al casei ar fi cetăţeanul german şi că dacă se doreşte cumpărarea apartamentului acest lucru nu este posibil. Această înştiinţare nu este datată, este tehnoredactată şi pe ea apare scris numele meu de familie cu pixul. Ulterior în proces instanţa a stabilit că aceea nu este semnătură a niciunuia dintre membri familiei mele. Nu s-a semnat niciodată vreo înştiinţare de către noi.

-Cetăţenia germană a reclamantului (singura cetăţenie de la momentul respectiv).

-Documentul oficial de la primărie potrivit căruia apartamentul nu are nici un alt moştenitor de drept nu a contat în instanţă.

Astfel, decizia definitivă şi irevocabilă consemnează faptul că noi am fost de "rea credinţă" deoarece am cumpărat apartamentul chiar dacă ştiam (lucru consemnat de acea înştiinţare) că proprietatea era a altcuiva. Aş face aici o mică paranteză şi aş întreba retoric: Cine ar cumpăra de la primărie (instituţie cu statut juridic) un apartament în condiţiile în care ar fi fost înştiinţat oficial că el aparţine altcuiva?

În plus, există acum pericolul ca nici despăgubirea să nu se mai poată aplica deoarece despagubirile se fac DOAR daca persoana în cauză a fost "de bună credinţă" (lucru demonstrat în mod contrariu de către procesul civil). Chiar şi aşa, până de curând ("curând" însemnând maxim 2 ani) despăgubirile se aplicau la preţul care a fost plătit pe apartament. De exemplu, doamna de la parter care avea 3 camere şi o suprafaţă mai mică a fost despagubită la un an de la evacuare cu 8 mii de euro. (noi locuiam la etajul doi si aveam 4 camere, 100+ mp). S-au ivit astfel în toţi aceşti ani de tranziţie spre democraţie foarte multe de astfel de nedreptăţi. Legea s-a schimbat şi începând de anul trecut despăgubirea se face la preţul pieţei (sună atât de economic şi de murdar), dar nu mai mult de 125 de mii de euro. Eventualul rest de sumă s-ar garanta prin acţiuni la fondul proprietatea, fond inexistent în realitate.

Ziua de ieri a decurs foarte confuz pentru noi. Ştiam teoretic cam cum ar decurge o evacuare: jandarmerie, vechiul proprietar, executorul judecătoresc, familia noastră plus o înţelegere semnată cum că în termen de n zile trebuie golit imobilul. Negativ. Nu vă puteţi imagina cum arată defapt o evacuare decât în momentul în care sunteţi evacuaţi...

În plus de asta părinţilor mei nu puteau concepe rapiditatea în care se pot demara lucrurile. Cu 5 minute înainte să sune la uşă imi auzeam mama spunând... "Cum o să ne scoată astăzi în stradă? Dar ce nu suntem oameni?"...NU. Aveau în ei o doză de rapsodie boema care nu le permitea să înţeleagă acest lucru sumbru...

La ora 12 fix a sunat la uşă (eram prezenţi în aşteptarea viitorului proprietar eu , fratele meu şi părinţii). Au năvălit practic în casă o armată de aproape 20 de jandarmi de care nu mai aveai practic loc sa faci ceva, executorul judecătoresc, fiul domnului Nicolescu (viitorul beneficiar), domnul Furtună (avocatul lor) şi trei doamne de la protecţia copilului. Doamnele cu pricina s-au interesat imediat de părinţii copilului care apare că locuieşte aici. (Noi toţi eram trecuţi cu domiciliul acolo):

-Sunteţi tatăl copilului?

-Da!

-Şi unde se află acum copilul?

-La plimbare cu mama lui...

-Să ştiţi că nu este nici o problemă, putem oferi mamei si copilului adăpost pentru 2-3 zile intr-un cămin!

-Vă mulţumesc mult pentru gijă, suntem OK

-Deci, credeţi-mă...dacă nu au unde sta...pentru 2-3 zile nu este nici o problemă

-Să ştiţi că sunteţi extrem de drăguţă...mulţumim,...pas!

Ca să vezi...unde era statul român şi autorităţile lui competente atunci când ai nevoie de ei? Nu-i vedeam de nas...

Ulterior s-au mai perindat prin casă un lăcătuş care a schimbat butucul de la uşa de la intrate (moment psihologic de maxim şoc), alţi jandarmi, etc. Cum au intrat au fost primiţi în sufragerie. Merită aici să adaug faptul că de vineri (momentul în care am aflat că vom fi evacuaţi) noi am început să căutăm apartamente de închiriat pentru părinţi, să adunăm în saci cărţi, haine să demontăm din mobilă.

Imediat ce au intrat în cameră, ca la un semn, avocatul şi clientul său şi-au trântit genţile pe cele două fotolii din sufragerie (gest vădit de afişare a proprietăţii nou dobândite) şi au început să vorbească. Propunerea lor era aceea de a ne mai lăsa până la sfârşitul zilei să adunăm şi să plecăm (alternativa era sigilarea imediată şi realizarea unui inventar). Iniţial se discutase de două săptămâni, s-a ajuns la o una, 3 zile, o noapte, NIMIC. Ambiţia a fost aceea de a nu îi mai lasă săi îşi mai petreacă nici un moment în acel apartament. După aproape o oră de discuţii inutile, avocat versus civili (avocatul familiei noastre nu a catadicsit să fie prezent, dupa ce cu câteva zile înainte îi convisese pe ai mei că nu au legal cum să fie daţi afară chiar în ziua respectivă, şi dupa ce cu o luna şi ceva în urma se preocupase cu un zel nemaivăzut să colecteze onorariul înaintea Crăciunului). Ai mei au propus sigilarea apartamentului cu ei înauntru, fapt neacceptat de executor. S-a ridicat problema noptii, ai mei nu aveau realmente unde să doarmă noaptea trecută. Foarte impertinent, domnul Furtună a avut raspuns şi la asta:

"Haideţi doamnă...pentru o noapte? dormiţi la un hotel, nu e problemă..."

Există anumite replici la care chiar nu ai ce să răspunzi în mod verbal....şi aceasta mi se pare una dintre ele...

S-a invocat transportul, nu se putea găsi maşină în aceeaşi zi. Am sunat totuşi la cei cu care ne înţeleseserăm de duminică (dar care pretindeau a fi sunaţi cu o zi înainte) şi au acceptat să vină şi aşa, din scurt, dar în loc de 3 milioane să se plătească 4. Ulterior, la faţa locului, văzând că nu e de joacă, şi că sunt mai mult de un frigider mic sau o bibliotecă goală, băieţii s-au întins, s-au văzut dintr-odată indispensabili şi au spus că trebuie să facă două transporturi, două drumuri...deci...8 milioane!?! Cam aşa se întâmplă când eşti la ananghie. Din punctul tau de vedere, toţi dau şi mai rău în tine, din punctul lor de vedere...profită şi ei de parcă n-ar mai exista ziua de mâine. Într-o lehamite ce a caracterizat ziua de ieri am acceptat acest preţ care acum mi se pare şi mai exorbitant.

Suprafaţa apartamentului închiriat este la jumătate. Trebuia deci sa se renunţe la anumită mobilă. Impertinenţa şi ambiţia acestui domn Nicloescu a fost dusă parcă până la extrem. După ce a văzut cum stă treaba a început să indice personal corpurile de mobilă care intră în transport, lucru ignorat de noi cu nonşalanţă. Apoi, văzând că se cam întunecă (chiar dacă iniţial ne înţelesesem împreună cu executorul că se poate sta pâna la 12 noaptea, doar să nu se depăşească data calendaristică a zilei de ieri) s-a consultat cu avocatul lui şi au venit cu soluţia: Dacă nu se goleşte tot din apartament în maxim 24h se vor lua toate rămase, transportate şi depozitate undeva pentru ca ulterior să suportăm noi toate aceste cheltuieli. Chiar dacă nu mai doream să păstrăm nimic tot se plăteau taxele de transport şi depozitare.Litera legii, mai precis codul de procedură civil. Am tot sunat şi am găsit până la urmă pe cineva care să vină azi să ia mobila rămasă de pomană.

Aici aş mai face o paranteză de pomană: Am fost ieri dimineaţă împreună cu fratele meu la Biserica Mântuleasa (cunoşteam pe cineva acolo şi am vorbit să lăsăm mulţi saci de haine bune pentru cine ar avea nevoie de ele) să oferim haine. Intrăm şi dăm peste un domn care vindea lumânări.

-Buna ziua, am vorbit aseară cu băiatul părintelui şi a rămas că aducem nişte saci cu haine bune, să se împartă la oameni.

-Da? bine, aduceţi-le

Mergem la maşină şi aducem fiecare câte doi saci mari de 100L pe câte un umăr şi intrăm înapoi în biserică. Între timp intrase şi doamna care se ocupă cred cu cada în care se botează copii...

-Ce-s astea? Haine? ...supse doamna cu cada pe un ton răstit...

-Da, am vorbit să le aducem azi...

-Tot haine? Ce să facem noi cu atâtea haine? Aţi vorbit cu părintele?

-Nu, cu băiatul lui, Dragoş. Este vreo problemă? Noi vrem să facem un bine...

-Păi credeţi că Dragoş conduce pe aici? Ar fi trebuit să vorbiţi personal cu părintele...

-Bine doamnă, dacă nu le vreţi noi nu vă forţăm, la revedere!

-Şi am luat inapoi sacii, am bătut Bucureştiul înapoi şi i-am adus în pivniţă la noi.

Acum am aflat că cel care a promis că vine să ia mobila de pomană nu a mai venit. Dar, ironia sorţii, era o maşină de încărcat pe o stradă paralelă şi s-a vorbit cu ei despre mobilă. Unul din ei s-a bucurat atât de mult deoarece pe 1 ianuarie îi luase foc locuinţa şi nu mai avea nimic. I-am dat şi hainele din sacii pentru biserică şi mă simt atât de bine şi împlinit pentru că am ajutat un om care chiar avea nevoie de ajutor.

Au urmat multe drumuri cu maşinile mici pentru a duce lucrurile adunate de-o viaţă. Cam la jumătate din lucruri s-a renunţat. Timpul a trecut atât de repede încât la un moment dat s-a făcu ora 9 seara şi am tras o fugă să ajut la băiţa lui Matei. Au urmat câteva minute în şir de privit pe geam şi observat cum executorul sigilauşile de la balcoane (avea muncă de depus pentru că erau 4 balcoane), cum redactează documentele în sufragerie aşezat pe fotoliul pe care ne jucam în copilărie de-a nava din "Toate pânzele sus". În curând s-a stins lumina de tot şi după un alt timp mort am coborât în stradă în duba jandarmeriei să semnez documentul redactat de executor. S-a convenit ca a doua zi să se revină, să se desigileze apartamentul şi să se continuie evacuarea în ritmul impus...

Au fost probleme şi cu mailboxul. Distinsul nou proprietar nu mai dorea nici temporar măcar să mai putem folosi căsuţa poştală. L-a înduplecat executorul care a consemnat o lună jumate de primire a corespondenţei la adresa veche.

Din câte am înţeles acum nu au mai rămas decât nişte obiecte în bucătărie, restul a fost fie mutat, fie dăruit sau fie aruncat.

Revenind spre deznodământ, să nu se înţeleagă că va rămâne cineva pe drumuri, nu despre asta este vorba. Bebeluşii sunt safe (atât Matei cât şi viitoarea lui verişoară, Andra). Eu şi fratele meu locuim chiar vis-a-vis la etaje consecutive, părinţii mei au găsit pe fugă un apartament de inchiriat. Viaţa poate merge înainte.

Impulsuri (necontrolate sau chiar foarte bine controlate) am, unul dintre ele ar fi să renunţ pe nerăsuflate la cetăţenia română şi să ne stabilim undeva unde câinii sunt ţinuţi în lesă şi sunt folosiţi pe post de cei mai buni prieteni ai omului. Sunt impulsuri furioase, şi vă asigur că nici o decizie nu va fi luată pripit sau fară cunoştinţă de cauză...

Şi astfel chiar aş vrea să închei definitiv cu acest subiect, sunt poveşti care nu prea au ce căuta pe familyguys, blog dedicat pe lângă altele celui mai scump copilaş din lume.

Have a strange day...

Șșșșșt!...cresc!

2010-01-10T23:38:00.008+02:00

Și am făcut 2 luni... Azi, la ora 16, am sărbătorit doar noi doi, plimbandu-ne prin parc, pe o vreme destul de calduță și umedă, dar mohorâtă. Nu știu cum a fost ziua în care am născut. Am stat întreaga zi de 10 noiembrie într-o sală cu geamul vopsit. Mi s-a spus că a fost soare. Curios este că nu am realizat că nu văzusem lumina zilei decât a doua zi, când m-au adus în salon și am văzut un copac cu frunze aurii și soare.

Ce ironie, să vorbești despre un omuleț care vede pentru prima dată lumina zilei, într-o sală fără geamuri.

A fost o aniversare cu nod în gât. De fericire și de tristețe deopotrivă. De fericire, este evident. De tristețe, pentru că Matei nu va explora de-a bușilea casa în care au locuit străbunicii, bunica și tatăl lui. Probabil o să ne plimbăm împreună pe strada cu nume de capitală a supremei puteri a lumii și o să îi povestim, din afară, cum a fost cuibul tatălui și la bunicii...

O să îi spunem că deși trăim pe strada cu nume suprem, puterile nu au fost atunci de partea noastră. Că am învățat și că admir la bunicii lui că pot să o ia de la capăt chiar dacă acum se uită deznădăjduit la fiecare cotlon acasă și nu știu de unde să înceapă debarasarea, chiar dacă lasă în urmă atâtea amintiri...

Anul 2009 parcă a fost un an al păsării phoenix - am murit și am înviat. Am pierdut o ființădraga care a plecat ca să își vegheze strănepoțeii pe care nu a apucat să îi vadă dar despre care aflase că sunt pe cale să vină.

Dar anul s-a sfârșit cu venirea lui Matei iar în martie va veni și Andra, verișoara lui. Ei sunt semnul unui drum frumos înainte, pavat cu borduri de pișcot, cu miresme de scorțișoară umedă și străbătut în compania unei fanfare care cântă la liră electronică...

La mulți ani Pișchi!

Definitiv şi irevocabil

2010-01-08T17:17:00.011+02:00

Povestea pe care m-am gândit să o relatez astăzi nu merită nici măcar o adaptare transpusă pe marile ecrane şi concretizată într-un B-movie reality show. Chiar şi aşa, genul şi acţiunea filmului s-ar încadra în tiparele clasice ale unui court-room-movie... pentru conoscători acest episod ar aduce puţin cu ...And Justice for All, numai că subiectul propriu-zis s-ar centraliza pe un singur caz principal ci nu pe mai multe drame judecătoreşti prezentate fatalist. Drama la care mă refer nu este fatală, nu va muri nimeni ca efect imediat al consumării ei (cu toate că există şi cazuri similare cu un final mai neaşteptat decât cel povestit; un exemplu cu un acelaşi "contract-cadru" a existat nu mai departe de anul trecut şi din nefericire atunci s-a sfârşit de tot, nici timp de credits nu s-a mai găsit, s-a terminat brusc şi ireversibil, CU O SCENĂ ŞOCANTĂ).

Concret, în timpurile noastre dar cu ceva timp în urmă, un cetăţean german, mânat fie de dragostea sa necontenită pentru poporul originilor sale incerte, fie cooptat atât pasiv cât şi activ de către un grup de interese care pâna la urmă, la o distanţă de aproape 10 ani a reuşit

să îşi materializeze interesul, a purces în a acţiona în instanţă (la o privire din avionul cursei Lufthansa Berlin cu destinaţia Bucuresti, unii co-călatori ar putea spune că această acţiune lipsită de cele mai mici particule de sorţi de izbândă este doar o trecere în practică a ceva teoritizat, aşezat atent pe hârtie şi analizat de multe sprâncene şi unghii de deget arătător; dar şi aşa fiind, fără prea mulţi sorţi de reuşită) o terţă persoană pentru a-şi cere dreptatea şi adevărul, DA...dreptate şi adevăr.

Povestea noastră ar fi putut să se termine aici. Scurt. Fără alte detalii şi comentarii. Spun asta într-o perfectă cunoştinţă de cauză şi nu pentru că aş fi absolvit cursurile prestigioasei facultăţi de Drept ci pentru că în acele condiţii raportate la acea perioadă cererea formulată de către distinsul nostru domn bavarez ar fi trebuit înmânată în aceeaşi secundă înapoi individului respectiv, cu aferentele urări de la mulţi ani, sănătate, virtute şi Maica Domnului. Lipsea atributul fundamental pe baza căruia cererea respectivă putea fi indexată: cetăţenia autohtonă nouă.

Fiind atent sfătuit (singurele variante la îndemană erau celebrele "fifti-fifti", "întreabă publicul" sau "sună un prieten"), sau poate el însuşi fiind un multi-doct în materie de legislaţie internă şi internaţională, eroul nostru de conjunctură a ţinut să îşi unească destinele care se întrevedeau din ce în ce mai bolduite cu o distinsă doamnă notar, femeie cu frică de Dumnezeu, simplă

şi cinstită cam cum sunt mai toţi oamenii de bine care activează în aceste domenii obscure dar atât de indispensabile societăţii noastre monetare cum ar fi avocatura, notariatul, administraţia publică şi politică. (pentru o mai atentă studiere a fenomenului considerat malign de unii şi benign de câţiva ceilalţi vă invit să vizionaţi Zeitgeist: Addendum şi să vă transpuneţi de dragul exerciţiului, pentru câteva clipe, la nivelul cel mai de la baza mentalului, într-o pseudo-utopico societate Venus).

De aici până la dobândirea cetăţeniei mult râvnite nu a mai fost decât un pas. Mai precis şase luni, dar voi reveni imediat cu lămuriri suplimentare. Ca să înţelegeţi mai lesne, totul a decurs la modul banc:

-Aveţi tort de morcovi?

-Nu, dar luaţi dumneavoastră acest tort de morcovi invizibil şi vedem noi mai pe urmă cum facem rost de morcovi şi de tort pentru a vă putea face un tort de morcovi...

-OK.

Revenind la cifra stelară 6 şi lunile la care ne referim. 6 luni a durat frumoasa şi imaculata poveste de dragoste dintre acest neamţ şi notărţta visurilor lui. Pentru unii acest răgaz de timp este infim, pentru alţii cele 6 luni de nisip căzut în clepsidră (aş estima eu... 2,01 Tone) au însemnat punerea cu picioarele pe pămant haiducesc, într-un noroi atât de gros încât sub greutatea paşilor lui şi susţinut deopotrivă de acel balast urmele bocancilor Made in Germany au generat găuri de 8 metri de la sol.

Perioada matrimonială a fost plină. O sumedenie de documente originale au luat drumul copiilor modificate şi legalizate pentru ca apoi, într-un ciclu firesc si lin să dispară în neant. Aici imaginaţia fiecăruia poate să zboare: avioane de hârtie? solniţe? reciclare? O sobă caldă care îşi cerea drepturile înzecit? îngropate în pământul pădurii Letea!?!?

Cazul juridic se solidifica văzând cu ochii. Chiar dacă la mai toate infăţişările instanţa autohtonă întorcea armele Germaniei precum au făcut cam cu acelaşi succes şi strămoşii nostri în alte vremuri mult mai războinice, în momentul în care chiar a contat, armele nu numai că au rămas neîntoarse, ci au fost răsucite în burţile familiei de autohtoni care şi aşa avea goluri serioase deja formate în stomac.

Păgubiţii de rangul doi au purtat un război de guerilă în toţi aceşti ani, au făcut săpături arheologice pe cont propriu, s-au descoperit o sumedenie de inadvertenţe. Ba chiar a ieşit la iveală (pe lângă seria de documente care atestau ca acel cetăţean nici măcar nu este cine pretinde că este) un document de vânzare-cumpărare parafat şi legalizat la vremea respectivă (mai precis pe vremea când nici tu, nici eu dar nici părinţii mei sau ai tăi nu se născuseră) între străbunul distinsului neamţ şi un alt negustor cinstit. Istoria ne-a arătat ulterior că după tranzacţie bunicul a luat drumul Germaniei iar negustorul a ajuns pe altundeva prin lumea asta, murind mai apoi singur şi departe de plaiurile mioritice, aceste guri cariate de Raid folosite drept preş de şters pe picioarele plaiurilor de pretutindeni.

Din păcate toate aceste demersuri ne-au cam îmbătrânit un pic pe toţi fapt ce vine în sprijinul celor întamplate, descoperite dar omise astăzi aici...

Deznodământul nu avea cum să nu vină şi el, ca un tăvălug rece, ca o geamandură neancorată, ca finalul de excepţie al producţiei cinematografiei franceze, Irreversible: purici.

Ca să fiu concret pentru a doua oară în această istorisire (Da, doar 6 luni au durat demersurile prezentate la capitolul "uite copia legalizata contrafăcută, nu-i originalul") după 10 ani de zile iată că va veni şi ziua de luni, 11 ianuarie, zi în care (astăzi am aflat că...) păgubiţii de rang inferior împreună cu terţa persoană dată în judecată vor fi pur şi simplu scoşi în straDA!

Aţi ghicit probabil de ceva timp că terţa persoană sunt eu iar păgubiţii direcţi sunt scumpii mei părinţi... The little house este locul în care s-au născut pe rând şi în ordinea descrescatoare a numerelor din buletin părinţii mei şi copii lor...; locaţia se intersectează poate cu una dintre cele mai râvnite zone ale Bucureştiului în general şi ale Europei de Sud-Est în particular (asta dacă ar fi să ne raportăm la preţul unui metru pătrat construit/locuit/dezafectat/evacuat).

Un exerciţiu restant din culegerea de exerciţii de imaginaţie se poate rezolva şi aici: Câte lucruri cu sensul de "stuff" agonisite de-a lungul timpului pot să încapă în 4 camere? Raspunsul îl vom afla cu siguranţă în acest Lost Weekend...

De dragul imparţialităţii legale ne mai putem agăţa aici de lianele dreptăţii juridice prin compensaţie, în sensul că mai noii păgubiţi, dacă tot şi-au cumpărat bunul respectiv de la STAT, cu înştiinţarea/semnătura/ştampila/parafa omnilegiuitoare conform căreia tranzacţia este perfect legală şi de neclintit...odată cu clintirea ei de la verticala falnică spre o orizontală perfectă acest lucru a impus compensaţie (precum un arbitru de fotbal validează un gol din offside şi apoi, în compensaţie, la faza imediat următoare dă cartonaş galben portarului advers pentru tragere de timp). Numai că din aproape un milion de randas cu cât este cotat bunul la piaţa de zarzavat instituţia STATALĂ, recunoscându-şi greşala, oferă nici mai mult nici mai puţin de 125 de mii de randas, plus un top de foi igienice cu titlu de acţiuni la un oarecare fond inexistent. Unde-i lege nu-i tocmeală iar unde e lege şi ordine este dreptate şi adevăr...

Am simţit nevoia să împărtăşesc măcar o frântură din această poveste de iarnă pe blog, prea ne obişnuiserăm (nu că ar fi rău) cu săniuţe împodobite cu acadele şi clopoţei. Una peste alta, acest lucru nu mă va schimba cu nimic ca om. Ce rămâne după trecerea acestui uragan (twister care într-o clipă a ras fără spumă sau loţiune o barbă deasă şi zgrumţuroasă) este un core-family de părinţi, bunici şi fraţi fericiţi şi mă voi lupta cu toate armele posibile ca acest lucru să persiste monoton şi nemărginit.

Sunt cei mai scumpi părinţi din lume! Iert lumea pentru că nu ştie ce face...

SMS de Crăciun

2009-12-27T12:55:00.008+02:00

"Fie ca lumina să lumineze luminile luminoase și călduroase ale bradului sufletului pur universal..." ?!?

Cam așa tind să înceapă, să se desfășoare și să se încheie toate SMS-urile primite în ultima perioadă de la cei mai "buni" prieteni ai noștri cum ar fi Vodafone, Promode și mulți alții. Mi se pare un gest atât de neînsemnat și de fals, să furi un template pe care să îl "personaizezi" cu semnătura ta și să îl trimiți tuturor cunoștințelor și partenerilor în sens comercial și nu numai. Partea cea mai amuzantă este atunci când iei totul de-a gata și nici măcar nu editezi semnătura, s-a întâmplat și așa...

Crăciunul nu înseamnă spam ci perioada aceea din an în care (te) dăruiești și (te) bucuri (de) pe cei dragi dar și pe ceilalți. Perioada în care vine Moșul și totul este o feerie (nu orhidee!). Crăciunul înseamnă familie și prieteni, înseamnă Matei...

Iar anul acesta la noi "Moșul" a venit să stea definitiv!

La mulți ani!

PS Știm, o să ne înjure peste câțiva ani...dar nu ne-am putut abține :P

După 20 de ani

2009-12-22T01:04:00.009+02:00

Acum 20 de ani am crezut în renaștere!

Chiar dacă nu înțelegeam exact ce se întâmplă, înțelegeam din conversațiile conspirative ale părinților că ceva se întâmplă.

Îmi amintesc niște pături groase în geamuri, îmi amintesc pachetele pe care le făcea mama și alții din bloc grupului care păzea cu schimbul strada. Pentru că da, se impunea paza, doar fuseseră văzuți niște indivizi suspecți prin împrejurimi!

Îmi amintesc cizmele mele gri de fâș pe care mi le priveam cum înaintează pe asfalt atunci când am ieșit prima dată din casă, dupa multă vreme, trimisă de mama să iau "pîine".

Îmi mai amintesc că tata a însoțit o mătușă de-a mea din alt oraș până în Piața Revoluției ca să vadă ce se întâmplă.

Îmi amintesc că mult timp după aceea mă tot uitam la clădiri și căutam urme de gloanțe.

Îmi amintesc că vedeam fețe necunoscute la televizor, în pulovere tricotate de mână, oameni frenetici, haotici.

Îmi amintesc că înțelegeam și nu înțelegeam bucuria mocnită a celor din jurul meu. Le era încă frică să izbucnească în larcrimi de fericire pentru ce se întâmpla.

Îmi amintesc că prima dată când am mâncat portocale roșii se zvonea că sunt injectate cu sângele celor de la revoluție.

Îmi amintesc că ceva timp nu am crezut că totul a fost o mscaradă ordonată de contextul geo-politic al acelor vremuri.

Acum știu că oamenii care au murit ca niște eroi au murit pentru cea mai demnă și onorabilă cauză, neștiind că sunt marioanete pe o scenă improvizată. Sunt vorbe mari pe care eu mă feresc, în mod normal să le folosesc, totuși, oamenii aceia sunt eroii noștri, sunt întruchiparea visului nostru de a fi liberi, de a vorbi, de a gândi, de a fi!

Cum spuneam, acum 20 de ani am crezut în renaștere! La 20 de ani de atunci trăiesc bucuria renașterii prin nașterea lui Matei!

Acum 20 de ani nu știam că voi trai cea mai puternică emoție, că voi avea un fiu și că el îmi va umple ființa cu zâmbetul lui. Nu știam că ne va umple inimile pâna la refuz cu o fericirea pe care acum o trăiesc din plin.

Zâmbetul lui Matei este acum conștient, nu mai este involuntar, este zâmbetul unui bot de om care recunoaște vocea care îi dă siguranță și liniște. Și asta mă copleșește.

Acum 20 de ani nu știam că fiecare freamăt, fiecare degețel, fiecare expresie a lui îmi vor fi cele mai puternice motive pentru a fi mai bună, mai puternică și pentru a face puiul ăsta mic să fie cea mai împlinită ființă din lume.

Și iată-ne acum, mai fericiți ca niciodată! Beretele verzi de astăzi revoluționează băița prin noi și noi chiote și giumbușlucuri cu care părinții protagonistului se delectează copios.

Acum 20 de ani nu știam că în curând voi petrece alături de Matei primul lui Crăciun...

He's too making a list and checking it twice...

2009-12-06T23:54:00.000+02:00

Anul acesta Moșul cel mic și-a revizuit lista copilașilor de pretutindeni și l-a trecut acolo pe prima pagină și pe Matei.

Norocul băiatului a fost că este prevăzător și deține încălțăminte cu câteva numere mai mari, așa ca pentru primăvară, altfel nu știu unde ar fi putut plasa Moș Nicolae cele aduse pe furiș.

N-au încăput ce-i drept decât 3 acadele și nici de alea nu va beneficia încă, dar oricum...

În plus de asta și cu aceeași ocazie și părinții și-au completat lista gadgeturilor bebelușești cu un scaun auto 0+ luni cu isofix. Nefiind ei foarte experți în acest nou mod de a așeza copilul se impune urmatoarea întrebare: Oare o sta bine?

Chiar nu ne dăm seama dacă este o poziție firească sau dacă dimpotrivă stă un pic chircit... Nu a fost lăsat să stea foarte mult în cuibar deoarece au intervenit diversiuni precum papa/somn.

Sperăm totuși să stea cât mai confortabil cu putință deoarece acum putem face cu ușurință și mai multe vizite și întrevederi.

Răscoala de la 1907

2009-11-28T21:44:00.009+02:00

De cele mai multe ori conștientizezi că există o problemă în momentul în care "te lovești" în mod direct de ea. De când am început să ieșim cu Matei la plimbare am constatat exact problema la care mă refeream; să o numim generic "trotuarul".

Precum s-au răsculat țăranii la 1907 (a se citi cuvântul "țăran" cu sensul lui din 1907) tot așa ne-am răsculat și noi împotriva țăranilor (a se citi cuvântul "țăran", polisemantic, cu sensul lui peiorativ) care se îndelednicesc cu activități precum:

- parcatul pe trotuar astfel încât să nu mai încapă nici Gabi Szabo în mers, darămite un căruț bleu...

- parcatul mașinii (în general gip) exact pe porțiunea în care trotuarul este cel mai puțin înalt...

- garatul mașinii lipit de cea din față/spate astfel încât odată ajuns pe trotuar cu bebele, acolo să rămâi.

Am experimentat foarte multe dintre aceste neajunsuri amintite mai sus și asta într-un interval foarte scurt de timp, practic de când am început să ne strecurăm ca printre bombele unui câmp minat cu căruțul prin București în încercarea disperată de a nu zgâlțâi chiar la maxim pachețelul fragil din dotare.

Poate că odată cu venirea lui Matei pe lume am devenit noi mai pro bebeluși (nu că nu am fi fost și de dinainte); avem poate greșita impresie că lor, fiind atât de mici și de neajutorați, li se cuvine "prioritatea", că pentru ei ar fi frumos să ne gândim un grăunte de nisip de clepsidră în sens anticipativ și să ne adaptăm anumite obiceiuri proaste sau tendințe înconjurătoare molipsitoare pentru a reuși să conviețuim în armonie.

Această problemă există, persistă și acum ne-am lovit și noi de ea. Nu rămâne decât să ne adaptăm ruta aleasă oricum dinainte pe baza acelorași criterii.

Mai e mult pân la târg?

2009-11-26T21:30:00.006+02:00

Mostră a perechii de părinți denaturați pe mâna cărora a nimerit Matei, izvor edificator al modului în care cei doi "săritori" au lăsat orice la o parte și l-au ajutat pe băiat să treacă peste acele clipe grele.

Dar stați puțin... parcă nici nu îl deranja atât de tare (spre deloc) și în plus de asta era și foarte haios!

Matei și sunetele nopții

2009-11-24T18:21:00.015+02:00

Noaptea se lăsase repede peste orașul întunecat și udat de o ploaie albastră și deasă. Eroul nostru era încă între lumea viselor și realitate...

În momentul în care orologiul bate nestingherit ora zonei crepusculare se auzi un zgomot șiret și destul de puternic dinspre hol. Cine să fie?

Matei duse repede mâna la teacă dar nu mică îi fu mirarea când realiză că flinta nu mai era la locul ei. Își aduse repede aminte faptul că cedase arma unora mai puțin viteji decât el și acest lucru îl liniști...

Detectiv cu greutate și cu o tenacitate ieșită din comun acest nou caz de investigat nu îi putea rezista foarte mult. El a reușit încă odată să dezvăluie misterul zgomotului înfundat în noapte...

Era Moș Ene care vine în fiecare seară pe la genele care se predau repede, dese și grele. Deznodământul nu putea fi mai frumos...

Noaptea se răsucea în continuare pe mosorelul înnorat care veghează parcă la micuțul nostru îngeraș...

Va urma...

Bee

2009-11-19T11:25:00.005+02:00

Astăzi este o zi specială pentru noi, bărbaţii familiei "Guldemburg" deoarece cu câţiva ani în urmă s-a născut Bee...

Frumuseţe dar şi naturaleţe

filosofie dar şi psihologie

culori dar şi baloane de lăptic

Lars von Trier dar şi film-noir

scorțișoară dar și turtă dulce

hippie dar şi punk dog

aripa stângă dar şi corpul şi cea dreaptă

fimo dar şi artă intangibilă

shine dar şi silk

zâmbet dar şi roşu în obraji

Cartureşti dar şi Cafenescu

aluniţă dar şi fistic

frappe dar şi Fire

Klimt dar şi Gaudi

stilou dar și USB

Hard Rock Cafe dar şi Rock-am-Ring

zulufi dar şi ciucurei

mozaic dar şi cretă

înmulţit dar şi impărţit

311 dar şi Victoriei 2

glob de sticlă dar şi pământesc

prezent dar şi trecut şi viitor

univers dar şi punct de sprijin

umbre dar şi lumini

auditorium dar şi cortine

miere dar şi urs de pluş

lipici dar şi bandă adezivă

Janis dar şi uşile

portocală mecanică dar şi lollipop

dungi dar şi dungi cu dungi

suflet dar şi pereche

32 dar şi 23

într-un cuvânt, Bee!

The Dreamer

2009-11-16T18:10:00.010+02:00

Da! Am ajuns cu toţii acasă, şi asta încă de vineri pe la prânz.

Cum astăzi este chiar ziulica lui de nume, zi în care anii ce urmează să vină vom papa bomboaneeee, ne-am gândit că ar cam fi

cazul să ne rupem câteva minuţele din activitatea omniacoperitoare şi să îi facem un mic cadou online.

Cadourile online prin definiţie nu sunt colorate, nu sunt flafi, nu cântă şi nu conţin elemente mici ce ar putea fi înghiţite, nerecomandate copiilor sub o săptămână, aşa cum este în momentul de faţă Matei.

Pachetul constă în declararea pe proprie răspundere şi nesiliţi de nimeni a faptului că Mateiuţ este o minune! Fix asta este!

Este o fiinţă atât de mică dar cu un suflet atât de mare şi cu o influenţă covârşitoare asupra noastră încât acum, şi mami şi tat!, în puţinele momente în care închid ochii au setat screensaver cu făţuca lui iubită în minte. Şi este un screensaver în care imaginile cu el se succed ca un slideshow şi apar în cele mai diferite ipostaze şi grimase ale feţişoarei lui. Zâmbeşte, se miră, se încruntă pentru ca apoi să zâmbească din nou. (parcă prea multe diminutive dar nu m-am putut abţine).

Ca impresii în primele 3 zile şi ceva acasă cu el nici nu ştim ce să povestim mai repede, atât de multe lucruri s-au întâmplat. De exemplu eu am evouat încet dar sigur, de la gunoier cu jumătate de normă (eram cel desemnat să arunce pampers, comprese sterile, vată şi serveţele umede folosite), la ajutor necalificat de îngrijitor de bebeluş (mă perfecţionasem zic eu în a îl aşeza pe Matei in pătuţ) şi până la partener autorizat în îngrijirea lui Matei (self-explicatory). Şi asta într-un timp atât de scurt. Cert este că progresele ni se par imense (mai ales la el dar şi la noi) iar ceea ce poate unii ar vedea ca pe nişte sacrificii pentru noi ele par neînsemnate. Mici exemple de schimbări ar fi cu orele de somn; ale mele. De la 10+ ore de somn pe noapte, şi vreo 2-3 ore în zile de weekend furate la prânz am trecut brusc la 3 ore de somn pe noapte (şi asta în zi de

weekend).

Mami vrea să revină în forţă pe blog cu un post despre experienţa naşterii lui Matei dar este un pic bântuită de o formă uşoară de goange post-natale şi nu ar vrea să ştirbească nicicum frumuseţea poveştii acestui mic pufuleţ.

Cât mai puneţi că acum Bee are doi băieţei morţi după ea...

Unul bărbos (realmente nu am timp să mă bărbieresc, am 2 săptămâni şi ceva de barbă) şi altul frumos şi visător!

Mulţumim mami!

And the winner is...

2009-11-11T23:38:00.006+02:00

Bună seara doamnelor şi domnilor,

Fac ce fac şi nu mă abţin de la a scrie iar despre Matei. Asa că m-am apucat şi am editat un pic un film pe care l-a produs, regizat şi realizat Bee astăzi pe la prânz, pe care o pup dulce pe această cale. În sensul că din 7-8 minute am reuşit cu durere în inimă să scot totuşi câteva scene de aşternut alb sau pătuţul gol alăturat, să îl aduc pe la vreo 3.

Chiar vorbeam cu Bee de curând cum că anul acesta, mai precis început de an viitor, o să reuşim şi noi să vedem în sfârşit ceremonia de decernare a premiilor Oscar live, pentru că oricum o să fim în priză cu împământare. Nu că ar fi un show deosebit, nu...este de fiecare dată vorba despre nişte neni şi niste tanti care din doua vorbe trei mulţumesc dezor academiei. Dar o să fie fun :)

Oscar, actori celebri, filme, oamenii din spatele camerei şi toţi cei din platou. Aproape toate aceste elemente sunt strâns legate de ceea ce vroiam să proiectez pe ecranele dumneavoastră...

And the Oscar goes to...

aţi ghicit, MATEI!

Mulţumiri "Academiei" !

La Mulţi Ani, Matei!

2009-11-10T23:07:00.011+02:00

Încă este ziua lui şi sper să termin de scris până la miezul nopţii (m-am moşcăit la pozele pe care oricum, în acel vertigo, le-am făcut de parcă le-ar fi făcut el nu eu, am uitat să şi filmez, am uitat şi cum mă cheamă, cine sunt şi ce caut eu acolo, dar asta e partea a doua)

Încep prin a acorda mici detalii tehnice: Matei s-a născut astăzi, 10 noiembrie 2009, la ora 16:00, are o talie atletică (53 cm) şi o greutate de invidiat (3,6 Kg). S-a născut cumva între natural şi cezarian, în sensul că până la urmă s-a optat pentru o mică operaţie.

Am dobândit toate aceste informaţii oarecum în inerţia a ceea ce se întâmplă cred în spitale la noi, şi în România în general. După ce m-am consumat pasiv, fără folos preţ de câteva zeci de minute am hotărât că este timpul să acţionez (cam cum acţionează cilit împotriva grăsimii) şi am abordat o tanti asistentă. S-a rezolvat rapid, a fugit să întrebe dacă totul este ok şi a venit după 30 de secunde spunându-mi că mai durează un picuţ. Imediat a venit o altă tanti asistentă care căuta un tătic. Fiind singurul de pe acolo m-am ridicat şi m-am asigurat că despre mine este vorba. Astfel mi se făcuse lipeala from the inside. Dialogul a fost sa spun haios:

Eu: "Dar cum se simt, cum sunt mămica şi copilul...se simt bine?"

Ea: "Da...două asistente suntem..."

Eu: "Am înţeles, dar totul este ok nu?"

Ea: "Da da da, să ştiţi...suntem două asistente care ne-am ocupat de dânsa!"

Eu: "Sigur, am reţinut. Să înţeleg că totul este ok, mai stau aici cuminte câteva minute şi mă chemaţi să îi văd nu?"

Ea: "Da, va chemăm, dar să ştiţi, suntem două asistente şi cezariana este mult mai grea decât naşterea naturală..."

Prinsesem de la început ideea, nu era nevoie de "doua asistente" repetat de 3-4 ori în câteva secunde :)

Ce este cel mai important este ca Bee se simte foarte bine, i-a trecut anestezia şi între noi fie vorba sper să apuce să doarmă şi ea un pic în noaptea asta pentru că de duminică dimineaţă nu mai ştie ce e ăla somn...

Suntem cei mai fericiţi părinţi din lume, senzaţia este extraordinară, fie ele şi 10 secunte timp în care am apucat să îl văd pe Matei, de dupa un geam. Este o fiinţă superbă care mişcă, respiră, interacţionează, într-un cuvant trăieşte ("chiar foarte bine", ...şi aici nu intru în polemici electorale pentru că pentru noi cel puţin toţi candidaţii sunt o apă şi un pământ, şi pe ici pe colo năamol şi gunoi) şi este fascinant de urmărit.

Revenind la poze... i-am făcut 5 poze mari şi înguste, MIŞCATE, vai de ele, ai zice că sunt făcute cu un telefon amărât cu sistem foto, nu cu un 110IS de la Canon (reclamă mascată:))). Dar hei! este băieţelul meu, şi credeţi-mă că în realitate este mii de ori mai scump decât poate ar părea în lumina întunecată şi mişcată a anti-talentului pozarului. La momentul shootingului piticul tocmai împlinea 2 ore, acum e ditamai găliganul de aproape 7 ore :)

A venit din partea dreaptă de undeva, însoţit de un sonor din ce in ce mai puternic, şi s-a oprit după geamul rău care ne despărţea...

După ce s-a lăsat un pic mângâiat de tanti neonatolog s-a liniştit şi a dat în picoteală...

Acum fie doarme liniştit, fie papă supliment. Cu oricare dintre variante în minte am ce face încă o noapte singurel...

Vise plăcute Matei, un sărut dulce Bee... Tat! vă aşteaptă acasă pe amândoi cât mai repede...

Disclaimer

2009-11-10T00:02:00.003+02:00

Disclaimer: Totul poate suna incoerent, insipid sau fără noimă. Am emoţii, sunt obosit şi sunt pe cale de a deveni tătic pentru prima oară în viaţa mea! Eu m-aş înţelege dacă nu aş fi în locul meu, dar să nu favorizăm nepotismele.

În primul rând, atât Bee cât şi Matei sunt foarte bine, cuibăriţi încă unul în celălat. Luând în considerare şi the third party, sunt sigur că toţi trei simţim (poate cu simţuri diferite) acelaşi lucru: schimbarea. Fie că este vorba de o incursiune în necunoscut fie că este căpătarea acelui lucru care îţi luminează viaţa, metamorfoza se va produce. Mă cuprinde un sentiment de bucurie nespusă când mă gândesc că nu va mai fi niciodată la fel. Percepute pe rând, şi în sensul bun al cuvantului, niciodată linişte în casă, niciodată ordine , niciodată scurt pe doi...ci scurt pe trei!

Să fie oare 10 noiembrie ziua cu tort şi lumânări, ziua în care prietenii şi colegii, fie ei de grădiniţă sau de şcoală, se îngrămădesc prin casă şi cântă LMA? Cine ştie...

Concret, ne-am internat fix în această seară deoarece contracţiile deveniseră prea dureroase şi prea frecvente pentru a putea fi ignorate. Ca detalii tehnice prinse din zbor, dilataţia era de 2 cm dar cele 3 contracţii în interval de 10 minute au fost determinante şi pro internare.

Au apărut ca din senin, pe la 19:30 şi până la 23 ne-au necajit atât de tare încât pe la şi 5 eram deja la spital. Pentru cine nu stie, spitalul Filantropia are o mare calitate, pe lângă aceea că este la 3 minute de mers pe jos de noi, cea că poţi intra cu maşina în curte fară probleme. Este desigur impropriu spus calitatea spitalului, mai degrabă cea a paznicilor de la poartă, dar voi reveni la paznicul X imediat. Ajunşi în faţa porţii ne-am simţit ca pe vremea lui Sergiu Nicolaescu trăgând duble la poarta cetăţii lui Ştefan cel Mare. Totul era ferecat. Mă dau jos din maşină şi încerc poarta pietonală, se deschidea. Mă întâmpină paznicul X din cuşmelia termopană încălzită cu un calorifer electric. Se înduplecă la aflarea situaţiei şi scopului vizitei şi împinge poarta mare pentru a putea intra.

Ajungem la camera de gardă trecand bineinţeles ca prin brânză de filtrele care odinioara (mai precis joi şi vineri) cerneau însărcinatele de tătici sub pretextul noii gripe. Se pare că noaptea e mult mai safe. Virusul nu atacă pe timp de noapte. Cel putin nu în România, poate doar America, unde s-a crăpat de ziuă.

La plecare am avut oaresce dificultăţi. Opresc maşina lipită de poartă, stau vreo câteva zeci de secunde, nimic. Mă dau jos, mă apropii de cabină şi ce credeţi că văd pe geam?!? Somn! Paznicul dormea, pe scăunel, lângă caloriferul electric. Nu vroiam să claxonez din motive evidente, aşa că încep să bat timid în termopan. Linişte totală. Bat mai tare. Idem. După câteva reprize de încercări, aleg celălalt geam, cel mai apropiat de paznic, şi bat şi mai cu putere. Nici măcar un picotit. Drept urmare am început sa bubui cu pumnii în geam de se cutremura toată vizuina. Sare tresărind cu două mâini în faţă şi iese din bârlog. Adormit, imi împinge poarta şi îi mulţumesc.

Sper să se poată odihni in noaptea asta...

Mă culc, cu ei în gând şi cu dorinţa de a îi îmbrăţişa cât mai curând!

Deci... cam asta...

2009-10-25T12:22:00.006+02:00

Nici nu știm când a trecut timpul. Parcă mai ieri am aflat că o sa fim părinți. Cu foarte puțin timp înainte, ne-am hotărât! Așa facem! Dar presupuneam că această realizare necesită antrenament, pregătiri, cantonamente, meciuri, prelungiri, penalty-uri. Nu se întâmplă așa, cu una cu două. Nimic mai fals! Această chestie, în cazul nostru, it happened with one with two.

În așteptarea lui Matei avem pregatită o poză veche cu el, mascată oarecum de burta lui mami și prelucrată oarecum de mâna lui tati:

PS Nu! Mami n-are cornițe de drăcușor! Este doar one-eyed red monster în spate, pe etajeră.

Cert este că așteptăm cu nerăbdare să îl postăm pe bebe nemascat și neprelucrat!

Noi am vrut să scoatem un post interesant, daca tot am facut poza asta, dar n-a fost sa fie:) Vorba marelui filosof rus, Gagacov: "Daca e...e, daca nu e...nu e, aia e!"

Săptămâna trecută

2009-09-27T19:02:00.013+03:00

Iată că este iar duminică seara iar săptămâna ce tocmai a trecut - a 33-a conform documentelor de sarcină - a fost una foarte plină pentru noi.

În timp ce Matei o privea pe Raluca punând murături și se întreba mirat de ce nu s-a suit și băgăjelul lui în trenul cu vagon de dormit noi ne-am pregatit intens pentru evenimentul care se apropie cu pași de pitic, dar foarte ritmați și grăbiți.

Am luat târgul de bebeluși cu asalt (și ne felicităm că am făcut acest lucru joi, și nu in weekend cum era inițial planificat) dar cel mai însemnat moment a fost cel al creației. Creației unui ambient bebelușesc.

Și uite așa, IKEA a fost pentru noi ceea ce "Romarta copiilor" (whatever that means) a însemnat pentru părinții noștri.

Munca a durat destul de mult, pentru că am intrat întâi într-o mare restructurare a junkului adunat din care au rezultat nici mai mult nici mai puțin de 5 saci care vor lua drumul celor care cu siguranță au mai mare nevoie de ei.

Putem spune că rezultatul nu a întârziat să apară chiar dacă este doar 85-90% gata. Cu alte cuvinte, enough said, să lăsăm imaginile comentate să vorbească de la comentarii:

Un mic colț de rai sperăm noi foarte primitor și plăcut

Un ciob de sticlă în care se reflectă toată lumea noastră :P

Un gândac prietenos, eu personal i-am spus de câteva ori "gâscă" (poate în loc de gânganie:))

Dovada gestului de armistițiu și de retragere a trupelor, cerceii lui mami au ajuns toți pe un singur umeraș:)

PS Schimbarea configurației dormitorului nostru nu ne-a afectat încă, în sensul că noaptea trecută spre exemplu nu ne-am dat jos din pat să bem apă și în loc să ieșim din cameră să fi ieșit pe balcon sau să fi intrat în dulap. Ce să mai, toți parametri sunt in place, așteptăm cu mari emoții și bucurie pe gâlmă.

Căpitan la 19 luni

2009-09-22T19:55:00.009+03:00

18:30 leghe sub nisip sau poveste pentru Mateicelmic ...

Întâlnirea de gradul zero nu a mai putut fi amânată și atunci, s-a produs. Stalkerii au lăsat la o parte camuflajul de blog și s-au arătat de după tufiș. S-au înfățișat mișelește, cu o mică întârziere orară în parcul Icoanei, cu tertipuri drăguțe de pluș și cu zâmbete mieroase, gata să-l vadă pe Matei în plină acțiune. L-au găsit pe căpitan la bordul vasului său dând de zor la cârmă și cu vasul ancorat la nisip.

Stupoare! Deși mic, Matei nu s-a lăsat impresionat de două siluete înalte și zâmbitoare. Ne-a întâmpinat cu o privire scurtă dar prietenoasă care a dat curaj și nisip la moară stalkerilor. S-a îndepărtat apoi în larg, vâslind agale diverse ambarcațiuni piratate și capturate din largul parcului. Pe lângă zona geamandurii, căpitanul a primit prizonierul de pluș bleu pe care l-a osândit imediat pe unul din vasele capturate pentru a-l abandona apoi nemilos în vasul lui de atac și locomoție.

Au urmat nenumarate vizite la cascadă, unde neînfricat încerca marea cu sarea (or, to try the sea with the salt, in pirate language).

Deodată, căpitanul a solicitat un pic de timp de odihnă, istovit după atâtea capturi. S-a desfătat liniștit în cabina personală cu o halcă de covrig și o dușcă de apă.

Apoi, temerar și neînfricat cum îl știm, căpitanul zări în larg un submarin științifico-fantastic. Era plin de butoane, facilități de navigare (chiar dacă pedalele erau un pic prea în față) și mare emițător de sunete marinărești.

La așa o captură nimic nu i-a mai stat în cale, astfel încât mămica posesoarei ambarcațiunii a fost imediat prinsă în năvod și înhămată la submarin.

Fermecătorul căpitan a încheiat vizita oficială cu părinții viitorului său omolog deschis unor noi relații de prietenie și colaborare.

Te salută căpitănește și te pupă cele două siluete camarade aka Bee si Razvan.

Un pic de hand craft

2009-09-15T22:15:00.005+03:00

V-am spus că sindromul cuibului este puternic instalat la noi.
Încercând să optimizăm spațiul în casă pentru a face loc viitorului nou venit, am început cu alte încăperi decât colțișorul lui:P

Și reorganizând, am văzut că baia și bucătăria sunt cam anoste . Așa că m-am jucat un pic.
Am folosit super ofertantele oglinjoare MALMA de la Ikea (5 lei una, ramă generoasă pentru pictat, lipit). Am văzut chestii foarte interesante făcute cu ele. Spre exemplu asta ,un perete acoperit cu oglinjoarele maro recent introduse, sau așa ceva.

Eu m-am jucat un pic cu temele marine: am folosit scoici, sfori, pietre, materiale naturale în general.

La fel, materiale naturale și la bucătărie, unde am folosit tot felul de boabe și am pictat pe teme gastro – ar fi mers și ardei iuți, bețe de scorțișoară, etc,
Furculița este păstrată de pe vremea când Fru-fru livra mâncare cu tacâmuri de lemn. IAR eu nu arunc ceva când cred că il pot folosi ulterior:D

La pictat se vede mâna connaisseur-ului; eu mai am de exersat...
Well, mai încerc:)

Exhibit BA:

Exhibit BU:

Un nainilevăn personal sau 'our Fahrenheit 9"11'

2009-09-11T19:13:00.013+03:00

- Dansezi? Întrebă el din fumul gros de țigară din clubul alfabetic lipsit de ventilație. ClubA a fost ca Alpha. Și vom termina printr-un dans final în club Z-Omega.

- Nu contează, filosofie, psihologie, același lucru, a replicat ea judecând lucind și prea prudent pe acorduri AC DC.

- Îți place Doors? Ăsta a fost momentul în care, răsuflând ușurați, au văzut că au ceva în comun. Puternic și consistent. Nu discuții despre vreme, nu Vrăbioru.

- Un ceai fierbinte de fructe. Și un viscol uscat și înghețat prin păr, vă rog.

- 311 va deveni 911, peste 4 ani. Și diferența de ani este Imensă.

- Un pachet de biscuiți, invariabil cumpărat în fiecare noapte, religios, ca un ritual.

- Tai lemne? “Băiatul ăsta sigur are o problemă”.

- Aș vrea să îmi pot aminti măcar un vers din poezia cu 14 trandafiri îndrăgostiți.

Ea, suspicioasă, a călcat atunci alaturi de tânărul înalt și frumos, deschis și fremătător, uitându-se adânc în ochii negri cu suflet proaspăt. Îi privea profilul, fruntea înaltă, așa cum se modelau în luminile orașului.

- Și unde vom înghesui colhozul?

- În cămăruța cu mochetă roșie. Iar vara ne mutăm la doamna Carmen, în mansarda cu geamuri de vitrină. Pe 2 mai.

- Apoi?

- Apoi ne spunem DA. Unul în fața celuilalt. În tricouri cu ‘mire’ și ‘mireasă’. One way or the highway. Vom zâmbi fericiți și vom fi cei mai tonici și colorați dintre invitați.

- Bună ziua, îmi puteți răspunde la o întrebare? “Ce părere aveți despre faptul că doi tineri atât de tineri iși unesc destinele azi?”

- Una bună. Și cum va fi?

- Cald, aerisit, firesc, neînchistat. Ca între cei mai buni prieteni.

- Și apoi ne vom lua de mână și o să colindăm lumea cu ger în păr. O sa întâlnim oameni minunați: Gianfranco și grappa pe arii de operă, pe Damir, Mladen și Maria cu căldură în mansarda cu băncuță roșie, conducându-ne la gară dintr-un system of a down. Sau familia filantropă geneveză, cu seri încinse africane și banane prăjite la sfârșitul lui decembrie, cu MontBlanc întrezărit de departe, într-o pace superbă. Ori, familia lui Jean – Jacques, cu trei copii mari minunați, în bogăția modestiei lor imense, cu concerte de trompetă și sângerete cu stafide, înghețați de frig.

- Și stai, Asta nu e tot! Vom poposi după lungi drumuri prin țară, de la Balota la doamna Borleanu și vom găsi tot felul de tradiții, oameni, poteci, zdruncinați agale de Mocănița ce pufăie obosit, claie peste grămadă în sanatorii sau ospătați în case primitoare.

- Culminând toate vacanțele de vară pe plaja unde alături de Sangria sau Cuba libre vom dansa până la Expirare, întru regenerarea de a doua zi.

- Sau iarna, inchinând cupe cu vin fiert, riscând teritorii neumblate, cu strategii de mari luptători.

- Și cei mai buni prieteni ne vor fi aproape mereu, diferiți, dar cât de asemănători. De la voi se învață că o prietenie dureaza încă de pe vremea când, stângaci, dădeați flori fetelor și semeț, te credeai cel mai grozav.

- Și e posibil să creștem împreună?

- Fără să simti vreo clipă că obosim, că ne sufocăm, că nu ne vrem, că nu ne mai regăsim sau recunoaștem, că ne e suficient?

- DA. Cu susținerea tenace a celui mai bun prieten și cu încăpățânarea unui om care știe care îi este misiunea și finalitatea. Așa m-a introdus, încet încet, în misiunea lui, a noastră. Aceea de a trăi intens și în tihnă activă.

- Dar știi că povestea nu se termină aici? Dintr-o dată, când totul era mai frumos au primit și vestea că mai au de primit bucuria cea mai mare. Vestea a venit așteptată dar surprinzătoare, ea un pic speriată dar îmbătându-se cu calmul și bucuria lui că totul va fi bine, că vom împărți în trei tot ceea ce am trăit până acum și infinit mai mult.

- Așa se termină?

- Nu, așa începe! Așa se deschide calea și mai generos.

- Da, dansez! și îți mulțumesc că ai insistat să dansăm împreună pe AC DC.

La mulți ani!

Rimembăr'04:

Poza clasică a tunelului cu flori:

Photoshooting între cele două cadre:

Livretul de familie care urmează a fi populat cu Matei:

Cireașa de pe tort:

Dileme materne şi paterne

2009-08-24T11:38:00.021+03:00

Îi mulţumim Ralucăi pentru că ne-a tras de mânecă, un post nu se lasă aşa neterminat, chiar dacă dă eroare la publish. Între timp, am început şi un curs de puericultură, despre care , într-un post viitor.

Ce vroiam să scriu, continuând febra pregătirilor şi pe fondul ei, este că încă oscilez în legătură cu cele mai potrivite achiziţii, alegeri, decizii:

1. Pătuţ sau ţarc. O colegă mămică îmi recomandase să nu cumpăr pătuţ pentru că oricum bebeluşul se va răsuci şi va băga mânuţele printre zăbrelele patului. Ţarcul ar fi ideal pentru ca el să se desfăşoare. Eu aş lua ţarc numai pentru voiaj, etc. Nu văd cum altceva decât un pătuţ poate fi potrivit pentru coloana lui.

2. Pătuţ tip transformer (adica unul care devine pat pentru copilaşi mai mari de 3 ani) şi care are şi masă de înfăşat inclusă sau toate elementele separate - pătuţ şi masă de înfăşat?

3. Căruciorul - să luam unul sport reglabil în 3-4 poziţii, indicat de la 0 luni, sau cel care are elemente detaşabile şi un landou rămâne sfânt pentru coloană?

4. Îi tot aud pe toţi dând ceai copilului. Eu nu vreau, nu din prima clipă, nu până la vară, eventual. De ce, deşi nimeni nu recomandă, multe mămici dau lapte şi apă?

şi 2 dileme de artilerie grea:

5. Alăptatul: e chiar o tragedie iremediabilă să îi dai unui copil exclusiv alăptat la sân, la un moment dat, biberon cu lapte matern atantuci când tu nu eşti acolo sau când tatăl vrea şi el să experimenteze asta? În cursul de alăptare al Anei Culcer e musai să foloseşti ca alternative linguriţa sau cana, NU BIBERONUL. Chiar va refuza apoi sânul? E uşor de prezis, îi va fi mai uşor să se alimenteze, fără îndoială, însă un bebe caută confortul sânului nu numai pentru hrană.

6. Avem obsesia lui " fii cuminte!". Am auzit spunându-se despre un bebe de 6 luni că e mai cuminte decât fratele său de 2 ani! Sper şi mă educ să nu scot într-un moment de necontrol, clişee adânc înrădăcinate în arhetipul puericultural de genul: Fii cuminte!; EU ştiu mai bine...

Mai presus de dilemele acestea, pe măsură ce ne apropiem de ziua Z, simt că şi Matei imi va dicta şi mă va îndruma spre a lua alegerea cea bună.

Dacă mămicile care citesc acest blog îmi pot scrie 2 -3 vorbe despre dilemele de mai sus şi despre altele, sunt binevenite:).

Îmi place...

2009-08-12T22:08:00.010+03:00

Primesc leapşa de la Raluca dar nu găsesc 10 persoane care ar putea să o preia, aşadar vă întorc la "aspael", adică ce nu vă place:

Raluca

Gabrielle

Andreea

şi of course, lui Boo.

Să fac bijuterii din fimo şi alte mici decoraţiuni

Să observ starea unui cuplu după cum se privesc sau după cum îşi vorbesc

Să mă uit la Boo când doarme

Să îl spăl pe păr

Să mă uit la filme când afară e urât, plouă, ninge, tună, e frig

Să mă uit la obiectele din baie şi la cărţile din bibliotecile altora când merg în alte case

Să mănânc merele cu tot cu cotor

Să găsesc condimente cât mai exotice şi să gătesc, de obicei, orez

Să stau şi să dorm cu geamul deschis

Să iau cel puţin o piatră sau o scoică din orice loc pe care îl vizitez

Să decorez pe teme marine

Mozaicul

Îmi plac culorile tari sau tonuri închise (nu pasteluri)

Ţanţa-no

2009-07-29T16:47:00.009+03:00

Dacă m-ar ruga cineva să spun care este specia (din regnul înconjurător) pe care o urăsc cu determinare... raspunsul ar fi foarte simplu: ţânţarul

De mic copil uram ţânţarii: bâzâie, ciupesc, înţeapă, muşcă, irită, sug sângele şi dacă îi omori pe pereţi mai lasă şi urme roşii-maronii (mănâncă foarte mult şi digeră foarte greu ceea ce mănâncă).

De câteva zile încoace, avem nişte polemici, până la un punct hazlii, pe baza acestor insecte enervante numite ţânţari .

Avem plase la geamurile de la balcoane, avem 3 tipuri de aparate contra ţânţarilor, chiar şi două tipuri de pastile pentru ţânţari (laminate şi nelaminate, desigur).

Dar toate aceste ustensile de apărare sunt combătute şi driblate de către armata de ţânţari într-un mare fel: În primul rând, plasa, cea care ar trebui să nu permită nimănui mai mare de 2 milimetri să intre în casă. Ei bine, plasa nu este prinsă ermetic, nu este închisă în totalitate, rămân locuri de exploatat pentru ţânţarul de rând. Apoi, aparatul contra ţânţarilor, fie el cu lichid, sau cu pastile, se scoate sistematic din priză. Sunt somat de fiecare dată să îl detașez, pentru că ori "nu face bine bebelușului", ori "provoacă grețuri, dureri de cap, stări de leșin", și așa mai departe. Normal că îl scot din priză și mă acopăr cu totul în așternut, sperând că scap. De unde? Țânţarii mizează pe asta, doar nu m-oi sufoca de bună voie. Și mă dezvelesc, inconștient, câteva minute mai târziu.

Normal că n-aș risca pentru nimic în lume sănătatea mămicii și a celui mic. Și ţânţarii știu asta! și profită cu nesimțire.

Să privim dar, întreaga poveste din perspectiva ţânţarilor: Unde au mai pomenit ei așa "fraieri"? Nicăieri! Să dăm sfoară în țară! la etajul 2, e zonă verde. Au chemat ei săracii pe cineva să pună plasă. Piece of cake, plasa e căscată, intrăm și câte 3 ținuți de mânuțe. Ei cică sunt safe. Hahaha. De obicei mai lăsau în priză aparate contra noastră...Not anymore! acum așteaptă in bebeluș și sistează toate substanțele nocive pentru că, fraierii de ei, cred că le provoacă și lor efecte secundare. Și cu aparatul în priză, geamul rămâne deschis, așa că ne ascundem în dressing (au un dressing mare și încăpător) până se consumă substanța activă din pastilă, și apoi ieșim frumușel pe la 4-5 dimineața și ne punem pe vampirit. Dar acum e și mai bine, pentru că au scos tot ce înseamnă anti-insecte din priză. E de vis, este raiut ţânţăresc pe pământ!

Și cine credeți că era cel mai afectat de această gașcă nebună de insecte? Guess again.

Mai în glumă, mai în serios, trebuia făcut ceva! Și iată că Bee a dat peste un aparat minune. A și plasat comanda. S-a gandit la mine, poate scap și eu de acest coșmar.

Se numește Țanța-no, de la Chicco, în traducere liberă "Dacă aveți ţânţari și ați încercat orice metodă de a scăpa de ei ,până acum fără nici un rezultat, de aici înainte cine mai Zanza no mai este".

Pare a fi soluția de mult așteptată!

Abia aștept să vină toamna!

Îmi cer și scuze publice dacă am expus problema oarecum subiectiv, dar glasul disperării s-a făcut auzit încă odată, să sperăm că zumzetul va înceta.

I'd pull a chicken of sleep ...

2009-07-24T19:56:00.009+03:00

Totul a pornit de la pui... pui de somn... ca de obicei, aş băga un mic somn după masa de prânz...

Am încercat să transpun expresia, nu fonetic, ci absurdic, şi a ieşit aşa cum mă aşteptam:

"I'd pull a chicken of sleep..." exact cum aş trage un pui de somn.

"I'd pull a chicken of sleep" a dus la "So long and a green scallion!" ... şi tot aşa... am acumulat o colectie respectabilă de idiotisme cu iz occidental.

Pentru lista completă consultaţi liniile de mai jos. Unele par evidente, altele nu sunt nici măcar expresii cunoscute, dar majoritatea (dacă nu toate) sunt absurde. Şi asta îmi place!

I'd pull a chicken of sleep...

so long and a green scallion!

deaf dog at hunting

to ignite straws in the head

at saint Waiting

to put the country at the path

to give rope in country

of big engagement

until the frog's knee

to give from corner to corner

when you'd see your backhead

like on the thieves of horses

where is two the power grows

to give water to the mill

cut leaves at dogs

it gives in diversions

beat the water in the mill machine

chop up the wire in four

country burns and the old ladies comb

the horse of gift is not searched at teeth

give a coin but know it does

with one flower it doesn't make spring

the blood water doesn't do

if you shut up, philosopher you remain

until in the white canvas

give the books on the face

drown like a gipsy at shore

it's raining! it's raining! old ladies lay eggs!

heavy at hill with small bovines

underpants on the traveller

the goat jumps rock, the rock breaks in four

don't put yourself with the stupid because he has rested mind

courage hen 'cause i cut you

don't beat the fields!

another food of fish

of walk your feathers

to be on leave foot

it ate in the ass

the bull of the swamp

hear the dogs in Giurgiu

give yourself in the patch

I made you i kill you

I beat you of your feathers go

to lose the horses from the bycicle

like a big girl at marriage

shit with eyes

to put at the sock

come at the hole with ants,or it's here,or it's not here

from back alain delon, from front the 14th tram

kiss the hand for the table

it's not like the days have entered the sack

take the heart in teeth!

one hais the other cea

to take it on the oil

to go bull and to return cow

scratching cheese

the attempt death has not

to catch powres

at the cock's mind

to give tax with the runners

of fire's mother

to carry it with the little sugar

to rub the raddish

under no form

of no color

to pass like through cheese

to pull out from watermelons

I beat you apple

to go on Saturday's water

to pull at the tooth

I give with the mucus in the beans

To try the sea with the salt

Oriunde este loc de mai bine, aşteptăm sugestii şi păreri.

PS de asemenea, dacă vreuna pare de neînţeles, I'd be glad to explain :)

Paris, jetem non pliu

2009-07-18T16:40:00.010+03:00

Nu mi-a plăcut niciodată franceza. Nici profesoara de franceză, şi aici cred cu mare convingere că cele două elemente sunt corelate.

Parisul este oraşul îndragostiţilor? Poate, pentru că m-am îndrăgostit şi mai mult de cei de acasă petrecând pe aici nici măcar 4 zile pline. Mi-e dor de Bee, de Mateeeeeei, de frati-miu, de ai mei, de ziua de 8 noiembrie (mai nou), şi poate chiar şi de micul Paris.

Parisul cel mare este un oraş ca oricare altele, nu m-a impresionat foarte mult, sincer... nici nu se compară cu Barcelona sau Madrid. În plus de asta, nu excelează prin curăţenie sau aer boem. Cel puţin în zona Defense, toata lumea este in black suit, laptopul în spate şi privirea în pământ. Trist.

Este zona în care se află și birourile unei faimoase companii internaționale cu care cochetez, omorându-mi timpul liber, deliberat. Și dacă a venit vorba de timp liber, iată...e sâmbătă, afară este soare, eu sunt în Paris dar stau într-o cameră de hotel de 2 pe 2, așteptând după un fișier mare de configurare să se copieze remote. Teoretic mâine ar fi liber și pentru mine, dar mai știi...

Să nu ne înțelegem greșit, există și chestii faine în Paris, cum ar fi străduțele pavate cu piatră cubică, statuetele care se găsesc mai la tot pasul, Sena, Noir desir, Louise attaque...

Nu am apucat să fac mare lucru pe aici, în afară de tradiționalul Hard Rock Cafe, (pe care nu îl ratăm niciodată pe unde mergem, în eventualitatea în care el există și este oficial),

un pic de turn Eiffel (în sensul că era o coadă imensă și m-am mulțumit să îl privesc de jos așa cum mă privea și el pe mine, de sus), și un arc de triumf impunător, zărit de la jumătatea celebrului bulevard parizian, Șanzelize. Sper azi să apuc să văd cocoșatul de la Notre-Dame, dacă s-o arăta, mai pe seară, printre clopote.

Și cum de prin început de martie, de când am aflat noi ce ne așteaptă, nu trec câteva minute și îmi apare din nou în minte (împreună cu mămica lui, bineînțeles) Matei, după două beri și un șot la HR Cafe, mergând în shop ca să îmi preschimb paharul de Riders on the Storm într-unul nou, curat, de cadou...am dat peste uniforma ideală pentru el.

Să îl porți sănătos !!! și poate încercăm să mâncăm pe cât posibil cu grijă, ca să nu se umple tot de lapte, suc de morcovi sau alte substanțe hrănitoare dar nocive bumbacului alb.

:* :*

Au revoir

Capitolul 1. În care autoarea și co-protagonista încearcă să (își) dea explicația ultimă (și primă!) a blogului

2009-07-13T21:58:00.003+03:00

Hmm. deja am început prost. Adică, să-i fie de bine! Păi de ce am nevoie să îmi justific existența blogului?

Of course, am intrat în blogosferă de ceva vreme, mi-am făcut lista de favorites (OK, îmi place și mozilla, am și bookmarks, so shoot me, dar nu îmi plac tab-urile :D), am citit, am dat linku' mai departe, chestii uzuale. Well, dar să mă apuc să scriu cu o regularitate pe care deja mi-am setat-o, that's too much. Păi ce, o să fie ca dușu' sau spălatul pe dinți?. Am spus, deja nu am început bine, scriu cu neglijența lexicală de pe mess. Adică ce e blogu' ăsta? un instant message pe care mi-l adresez permanent?

O să clarific faptul că e un motiv bine conturat al acestui demers blogosferic, nu am pornit chiar de la un je ne sais quoi. E un je sais quoi la mijoloc. Și încă unul foaarte tare și mult așteptat:).

Revenind, mereu m-am întrebat, ce iți lipsește când te apuci de un blog? Adică, jurnal nu ai, probabil noile generații nu au avut niciodată, nici măcar conceptul de a nota ceva pe o agendă nu mai există, punem tot în memento, remindere, etc. Și cam atât.

Dar, rămâne golul ăla mare, dorința aia din piramida lu' Maslow de self actualization și esteem.

Adică, ai o modalitate în plus de a arăta un pic din ceea ce ești, pe lângă ceea ce ești în mod obișnuit, rutinic, dincolo de aglutinarea comună.

Ok, mai observ o meteahnă, pe care știam că o am și o redescopăr oridecâteori mă apuc să pun ceva pe hârtie. Păi, pierd firul... o dau în diverse dar în stilul lax-conștient că știu ce fac și nu pierd touchul. Mai mult, parcă îmi încep romanul, mă auto-persiflez ca un om inteligent ce sunt, care știe că are o mare calitate numită simțul umorului....

Well, nu am să repet că nu am început bine, dimpotrivă, repet, să îi fie de bine: cum spuneam, ar trebui să îi dedic acest blog cu toată inima mea de viitoare mămică lui Matei, care încă stă bine merci în burtică, până prin noiembrie.

Până când o să încep să vorbesc cu scopuri bine definite despre suzete, eritem fesier, diversificare, primii pași, primul gângurit și alte super isprăvi, fac încălzirea blogului, în numele celor doi Family Guys, care se pregătesc să devină 3. Și trebuie să ne exersăm mâna până atunci cum se cuvine.

Și referitor la serialul cu același nume, eu sunt Brian sau Lois, oricum ai da-o eu stau bine, să vedem domnu' cum se descurcă fiind inegalabilul Peter Griffin.

Hmm, mai bine las asocierile, că progeniturile nu's tocmai reușite.

Revin, dar nu ca spălatul pe dinți, cred, deși aș mai avea o poveste, poate mâine:).