Principiile unor familyguys

Lucrurile mărunte ne-au dat greaua misiune de a vorbi despre lucruri mari.

Ce principii de viaţă avem?

Nu ştiu de ce le văd ca pe un decalog, dar mă voi opri şi eu la 10 principii. Să vedem ce iesie, mai ales că eu am ceva reţineri în a vorbi cu cuvinte mari, superlative:

1. Să mă simt bine în pielea mea: asta însemnând să mă plac cât de cât atunci când mă uit în oglindă şi mai ales să nu simt frustrări pe care să le răsfrâng prin fapte şi vorbe urâte celor din jurul meu;
2. Să fiu mulţumită cu ce am trăit până acum şi nu nemulţumită de ce nu am trăit
3. Să experimentez: locuri, lucruri, oameni, fapte, sentimente
4. Să simt: să mă emoţionez, să trăiesc intens, să iubesc, să nu mă apatizez şi aplatizez
5. Să fiu eu : să nu fiu obligată să îmbrac multe straturi de straie false, aparente ca să fiu acceptată, plăcută, iubită, înţeleasă
6. Să nu gravitez în jurul meu: să dăruiesc ceva celor din jur, să nu trăiesc pentru mine şi să fiu atentă la ce au de spus ceilalţi
7. Să nu trădez: încrederea, aşteptările (dacă au fost clar exprimate), să nu dezamăgesc
8. Să înţeleg: oamenii şi diferenţele dintre ei. Şi să îi accept.
9. Să învăţ: din cărţi, din muzică, din filme dar mai ales de la oameni şi din viaţă
10. Să nu regret:(aici e mai greu) - dar pot să trec peste ceva şi să nu mă blochez într-o inerţie a lui "Mai bine nu ''... Să accept şi să trec mai departe, îmbunătăţindu-mă din experienţe.

Răzvan spunea...

Raluca, m-ai prins în offside :) Aşa este, era adresat ambilor membri :) Hai să încerc şi eu un exerciţiu - este mai mult un wishlist, pentru că nu de fiecare dată tot ce apare în lista de liste mai şi iese...

Şi am să scriu despre principiul meu fundamental, care înglobează o sumă de principii mai mici:

<< ...să încerc să "fac bine" în tot ceea ce fac... >>

Să adaug un dram de bunătate în viaţa de zi cu zi şi în procesul de interacţiune cu ceilalţi. Două exemple contradictorii - pentru că nu de fiecare dată iese după cum îţi e principiul - care îmi vin acum în minte ar fi episodul "maşinuţa prea scumpă" şi "baba din Romană".

Acum vreo 2 ani eram la coadă la un supermarket şi în faţa mea se aflau o bunică împreună cu nepoţelul ei. Totul era calculat, nici un bănuţ în plus, iar băieţelul a aşezat pe banda rulantă şi o maşinuţă cu care se plimbase prin tot magazinul după ce o "ridicase" de la raionul de jucării. Bunica a aşezat maşina ultima în coadă spunând că dacă valoarea finală a bonului este prea mare nu vor lua jucăria. În timp ce mie îmi licărea o idee în minte, băieţelul, - fără să plângă! - a facut o făţucă atât de expresivă încât mi-a fost practic imposibil să mă comport altfel decât am facut-o. Bineînţeles că bonul era prea lung iar maşinuţa nu a mai încăput. Am luat maşina şi am aşezat-o prima, în faţa cumpărăturilor mele. I-am spus bunicii să mai aştepte un minut şi că vreau să îi ofer jucăria puştiului. Expresia băiatului s-a schimbat la 180 de grade, era atât de fericit încât mi-a umplut şi mie inima cu fericirea lui. Nu au mai contenit cu mulţumirile, mă simţeam şi prost, în fond nu făcusem nimic supraomenesc. M-am simţit om, a fost o experienţă unică.

Reversul medaliei nu conteneşte să se arate: pe vremea când eram încă în liceu cred, posibil facultate, mergeam cu un autobuz plin, aşezat în dreptul uşii dar cu vreo 7 persoane între mine şi uşă. Am ajuns la Romană, s-au deschis uşile...au reuşit să coboare vreo 5 oameni, moment în care au năvălit câteva babe cu batic, paporniţă şi prea mult timp liber. Am rămas blocat în vehicol, în staţia la care vroiam să cobor. Am dat din coate mai acătării şi am reuşit să cobor în injuriile demente ale unei astfel de babe care se potrivea perfect portretului robot de mai sus. Până să se închidă uşile, eu coborât fiind, m-am întors stânga-mprejur spre baba care deja se aşezase cu spatele baticului la mine, şi i-am aplicat o palmă după ceafă. Se umpluse atât de rău paharul de nervi încât, din forţa impactului, săraca femeie şi-a băgat capul între umeri, cam cum ar face cineva care ar primi un dos de palmă dupa ceafă; e un reflex. Nu sunt deloc mândru de acel episod, dar s-a întâmplat (nu s-a mai întâmplat de atunci!) şi de aceea l-am inclus aici la secţiunea "voi să nu faceţi aşa acasă".

E adevărat, nu toate mini-principiile înglobate aici se reflectă în cele două exemple în contrast, dar timpul e drămuit iar eu mai am şi rolul de corector-diacritic şef :)

Mai departe, în limita timpului disponibil, am vrea să aflăm ce ar publica ai lui Matei pe aceeaşi temă şi ce ar defula mămica Marei la subiect...

Pick-ă-poo (sau scatologicul care este)

Yupii! Azi îmi planificasem să ieșim afară cel puțin 2 ore: vreme superbă, Mateiuț fără haine multe, vesel și sătul, mama dornică să își ia Prozacul din natură după depresivele zilele hibernale prea lungi și prea multe; așadar, toate premizele unei plimbări reușite.

Buun, totul decurge perfect, Matei adoarme repede cu soarele gâdilându-i ochii și nările, eu mă bucur de razele călduțe pe față și zâmbesc tâmp oamenilor sau aiurea.

În sfârșit s-a terminat cu nămeții de zăpadă, no more dâmburi de gheață care cred că dau țării mii de copii diagnosticați cu reflux esofagian după zgâlțâielie luate, gata cu bălțile căscate amenințător.

Acum pot să privesc cerul, copacii, să mă uit la oameni, ce mai, mă simțeam ca într-o telenovelă.

Ei, querida, dar ce să vezi? Brusc observ că pavajul, odată scăpat de povara zăpezilor smoky machiate cu khol de eșapament, este plin de resturile intestinale ale patrupezilor noștri dragi.

Constant că numărul lor este copleșitor și mă întreb dacă nu au intrat toți câinii la cure detox sau chiar îi bănuiesc de bulimie cu soluții laxative pentru că îmi apare câte unul la fiecare pas sau roată din cele șase ale căruțului.

Îmi continuu agale plimbarea, visătoare, și între timp se trezește și Matei, care zgâlțâit acum de pietrele cubice, se tot foia și își trăgea căciula de pe ureche, dându-mi mie de lucru.

Când eram preocupată să așez căciulița, deodată simt cum mă înhață.

Îl simt moale, proaspăt montat acolo în peisajul stradal și până să cobor ochii simt și damful puternic, dovada termenului de valabilitate nedepășit.

Ei da, era el, Poo BOY, maro-roșcățel și parcă îl și bănuiam călduț încă. Intrase în striațiile de pe talpa cizmelor mele de cauciuc, multicolore, water dar nu și poo-proof.

Brusc m-am simțit coprofilă și după ce am căutat o rămășiță de zăpadă sau o baltă unde să curăț cât de cât din festinul digerat canin am început să îi analizez.

Ei bine, habar nu aveți cât de diverși, cantitativi și câte consistențe au - iar prima remarcă a fost: unde sunt fecalele câinilor de altă dată: albe și de formă solidă?

Păi da, eu cred că patrupezii noștri au trecut și ei pe la MC Chappy sau Pedigree KING dar unii preferă mâncare home made ca la stăpână acasă.

În plus vorbim despre un damf cu ștaif pentru că bulevardul pe care m-am nimerit este Aviatorilor unde disposal-urile chilimaneene pentru ’’un mediu mai curat’’ aveau punguțe și 5 pași pentru utilizare.

Eu cred că câinii (mai contează o cacofonie?) din generația mai nouă sunt și eco friendly pentru că nu suportă pungile aste ne-biodegradabile pentru resturile proprii și atunci preferă să dea naturii îngrășământ natural.

Poo end - adică happy end (ce, ăsta n-o fi cu noroc?)

PS. Acest post nu se dorește a fi o lecție civică de copro-culturalizare.

Un ochi râde, altul stă treaz

Mi se pare incredibilă capacitatea bebelușilor de a se adapta la noua viață - viața pe uscat - cea care îi așteaptă după cele 9 luni petrecute exclusiv împreună cu mămica lor. Ca un calup de plastilină - sau cum ar zice Bee, ca o bucată de fimo numai bună de pus la cuptor - comportamentul și acțiunile nou-nascuților (mai nou, sugari) se sedimentează, creionându-se blue-print-uri de personalitate.

Este un fapt - sau cum ar spune Colonelul, care s-a bătut cu X-Men și și-a cam luat-o, din filmul 3D Imax cu nume de poză de messenger, "...and that too, is a fact!" - faptul că Matei doarme foarte bine noaptea încă de când am ajuns să ne reunim acasă. Zilele trecute a ajuns la performanța unui șir de aproape 10 ore de somn nocturn, fără pauza de 5 minute de masă. Că mai spre dimineață s-a înfruptat de parcă era dezlegare la lapte, that too is a fact.

Iar atunci când Matei este odihnit, chiar și circul Struțchi ar fi invidios pe atmosfera de voie bună și pe starea de veselie pe care el o emană. Ne rasplătește cu zâmbetele lui sugubețe în fiecare zi, câteodată zâmbetele devin chiar sonore ceea ce provoacă deliciul audienței.

Dar dacă veni vorba de audiență, chiar în acest moment sub noi se desfășoară un bairam de "casă nouă" coroborat cu o aniversare. Se cam aude, noroc cu acea capacitate despre care spuneam, cea care acționează în moduri nebănuite și permite bebelușilor să doarmă chiar dacă în vecinătatea lor trec mașini pe piatră cubică, claxonează taximetriști sau discoteca e prea mică pentru ca cei de jos să mai sară în cap.

Oamenii sunt chiar OK, au venit săracii mai devreme să ne atenționeze de imineța petrecerii, este foarte bine când lumea se mai și distrează! Plus că o să le întoarcem serviciul în curând, în aprilie :D ; Ne-am și gândit așa un pic, de principiu: ducem bebelușii un etaj mai sus și așteptăm capacitatea să își intre în drepturi - sau în roluri - întruchiparea lui Moș Ene. Abia aștept! Chiar mi-era dor de astfel de acțiuni extrasportive și sunt sigur că nu vorbesc numai în numele meu...nu mami? :)

'till next time, rock on!

Later edit: Muzica nu prea e cine știe ce... mă așteptam la mai mult...

Dacă doriți să revedeți

Se pare că Omiduța Lamaze are trecere printre Mateiuți, fie ei mai mici sau mai mari.

Ocazia e perfectă sa revedeți o 'gogoașă atomică' proaspăt diversificată dar să ne și mândrim cu mutrița și flotările de omuleț măricel din ograda proprie.

Un sfert de buletin

Ne lăudăm cu un piticot foarte inţelegător cu părinţii lui novici.

Parcă ştie cât şi cum să ceară ca să înţelegem. Şi când uneori nu înţeleg, se uită la mine cu ochii mari, îndelung, scânceşte nemulţumit şi uneori mi se pare că o lasă baltă....

Mă amuză cel mai tare atunci când se uită încruntat şi nedumerit la mine când mă lupt cu căruţul prin mormanul de zăpadă din faţa casei sau cand îl urc două trepte ca să îl pot scoate prin uşa foarte îngustă a blocului atipic.

Zâmbeşte în colţul gurii, reţinut, parcă înţelegător şi înţelept atunci când îi vorbim.

Când ne vede dimineaţa izbucneşte frenetic în mişcări devastatoare pe măsuţa de înfăşat răsturnând toate ustensilele care devin inutile şi scoate cele mai straşnice chiote de înviorare – a lui şi a noastră.

Se abandonează în mâinile noastre la masaj sau la baie şi a progresat de la privitul ţintă în ochii noştri ca să îşi absoarbă siguranţa la aşezatul relaxat şi moale dacă e apă mai fierbinte sau dacă e obosit; sau la plescăieli de plăcere în apă dacă somnul nu îl împiedică să ne comunice prin gesturi ude şi bâldâbâcuri zgomotoase că tare mult îi place în apă.

Scanează scrutător tot ce îl înconjoară şi fiecare colţişor i se pare un univers nesecat de surse de inspiraţie pentru gângurelile la al căror recital ne invită în fiecare dimineaţă.

Ridică ţanţoş capul atunci când stă pe butică, dar pentru câteva clipe, după care începe să protesteze crescendo şi să se certe cu corpul neascultător .

Ne ceartă scurt şi ferm când doreşte să îşi continue explorarea prin casă iar noi îndrăznim să ne aşezăm pentru o clipă.

Ne trage semnale calme la început şi nerăbdătoare pe parcurs, dacă îi este foame, e obosit sau plictisit.

La fel, avertizările sunt scurte şi ferme: întâi cod galben, apoi portocaliu iar la cod roşu e jale.

Însă noi, spre deosebire de edili, nu prea lăsăm să vedem ce cataclisme se întâmplă în caz de cod roşu.

Din prima zi de când locuieşte la numărul 6, a dormit toată noaptea cu scurte treziri moţăite şi înfomeatate. Nu ne putem lăuda nici aici că am avea vreun merit.

Îi place muzica şi ascultă vrăjit melodiile cu sunete cristaline.

Este prietenos şi zâmbeşte la toată lumea după o scanare încrutată a persoanei.

Prinde jucăriile cu ambele mânuţe, mai exact are o întreagă tehnică. Întâi întinde mâinile lateral, apoi duce una dintre mânuţe, apoi pe cealaltă şi în final împreună la gură, cu sau fără obiectul prins.

Şi-a descoperit mânuţele şi şi le întâlneşte întâmplător, părând foarte interesat de mişcările produse.

Are ochii din ce în ce mai mari , gene superbe şi privirea tot mai adâncă, şi dacă sprâncenele nu ar avea ceva bărbătesc în ele, ai putea spune că are trăsături delicate, ca de fetiţă.

E un viitor jucător de baschet la cei 63 de cm şi o greutate de 6.500 distribuită atletic.

Cam aşa se prezintă Pişcoţel, Pişki, domnul Pişcopescu, domnul Copănescu, domnul Pocionescu (pocion =picior, în vocabularul timpuriu al lui tati) la cele 3 luni ale sale.

La mulţi ani, Pişki!

The Hero of the Day

Din câte am înţeles nu este de foarte mare actualitate, în sensul că a cam circulat se pare deja de câteva săptămâni printre internauţi. Un dublu-sens care sprijină teza de mai sus este şi acela că oricum, pentru noi "circulă" deja de anul trecut.

În esenţă este vorba despre recunoaşterea meritelor absolute ale unei singure fiinţe, ale unui greu "erou".

Se elogiază noţiunea de adevăr pur, dar fireşte, fiecare cu adevărul lui... Postul face totuşi parte din categoria "funny" şi se va trata ca atare :)

Mai multe detalii aici.