miercuri, 29 decembrie 2010

Feisbuc


Pentru că simţeam că trece anul şi nu am mai văzut şi noi un film şi profitând şi de oboseala acumulată a lui Matei am culcat băiatul cu găinile şi ne-am pus pe clocit The Social Network.


Am ales acest film din mai multe motive care mai de care mai dubioase. În primul rând era FullHD pentru că ochiul uman, odată obişnuit cu produsul cartezian 1920x1080, lăcrimează invers proporţional cu rezolutia la orice mai mic. Apoi, chiar în ziua aceea, (n.r. ieri) mi-am făcut şi eu cont pe Facebook (Unde de asemenea motivele au fost cel puţin hilare - Am facut contul pentru a intra pe pagina Kinder Surprise România unde puteam - speram eu - să fac schimb de surprize şi să-mi completez seria Kinder de Craciun care era cu 2 items short. Le-am cumparat de pe eBay azi). Un ultim motiv a fost nota de pe imdb care sărea binişor de 8 în condiţiile a aproape 60 de mii de voturi - nu-i de colo...

Filmul a început alert, a trebuit să schimbăm subtitrarea în engleză pe una în limba maternă pentru a înţelege ceva şi asta nu datorită marilor expresii folosite ci pur şi simplu din pricina fluxului de dialog şi a cadenţei discuţiei între ce doi studenţi cu care debutează pelicula.

Am aflat şi noi cu ocazia asta că Facebook datează din 2004 şi ne-a plăcut ideea unui documentar contemporan care tratează un subiect notoriu, o "mişcare" pe care încet încet începem să o trăim. Filmul prezintă ideea, începuturile The Facebook, ascensiunea şi partea mai puţin plăcută a procesului între cei doi co-fondatori. Toată lumea a trăit mulţumită totuşi, la final s-au împărtiţ milioanele de dolari şi fiecare şi-a văzut de treaba lui (dacă mai poţi să mai ai vreo treabă cu câteva zeci de milioane în buzunar din "drepturi de autor").

Totuşi filmul, pe cât de dinamic se vrea, pe atât este de lent. L-aş compara dintr-un anumit punct (pozitiv) de vedere cu Frost/Nixon - personaje principale puţine, cam acelaşi decor pe întreg parcursul filmului, replici tăioase, biografic contemporan (relativ, în cazul lui Nixon). Dar la capodopera din 2008 am rămas cu gura căscată la propriu - cum un film care părea atât de lent şi de previzibil este defapt atât de alert. Aici s-a întâmplat taman invers... am căscat.

Ne-a mai dezamăgit muzica, sau poate că pur şi simplu nu a fost pe gustul nostru, noi care nu înghiţim house-ul dar stăm toată ziua în casă [figură de stil exagerată]. O dreg însă la un moment dat când băieții se mută în California la sugestia fondatorului Napster (ce vremuri de nopți nedormite și download cu maxim 10K de mp3-uri) care mai are și în ziua de azi 7% din Facebook - și o dau mai pe rock - dar per ansamblu tot house sau trance sau trash este.

Nu pot spune nici că mi-a plăcut nici că nu mi-a plăcut. Are părti antrenante iar dacă sunteți pe Facebook mai vechi de o zi poate că și filmul are o altă însemnătate. Noi nu am gasit-o încă.

Am rămas totuși cu un mare semn de întrebare: Nu s-au folosit reclame pe Facebook niciodată - deci un venit constant în mod direct nu a existat, și cu toate acestea compania are salariați, accesul se face free sign-in dar este cotată la câteva zeci de miliarde de dolari. Dolari care au în spate ce? Notorietate? Fum? Are însă peste 500 de milioane de utilizatori arondati în 6 ani (aproximativ 9% din populatia Terrei ?!? ). Ce ne-or fi învățat ăștia la facultate dacă îmi pun astfel de întrebări...

Era să uit, are niște cadre superbe în desfășurarea fictivă a celebrei întreceri anuale de canotaj dintre Harvard și Cambridge.

Mi-a lăsat o pregnantă impresie de 6 dar îi acord un 7/10 pentru că așa m-am obișnuit. Lui Frost/Nixon i-am dat un mare 9 pe imdb, vedeți-l pe ăla!

luni, 27 decembrie 2010

O poveste de Crăciun


Toţi meteorologii din teritoriu - fie că sunt de serviciu precum răposatul domn Ţicu sau nu - se îngrămădesc să coloreze codurile de avertizare folosind care mai de care pasteluri mai calde. De ce cod galben, portocaliu sau roşu pentru ninsoare? De ce nu alb, bleu sau albastru în loc? Poate că marile coduri au fost scrise pentru a nu fi descifrate. Cum este şi povestea lui Moş Crăciun pe care cu toţii o ştim, doar că unii dintre noi încearcă să o descifreze în loc să o lase aşa, codată, în roşu şi alb.

Şi dacă la o lună şi jumătate Matei nu l-a întâlnit personal pe Moş anul acesta a fost pentru el (dar şi pentru noi, prin el) primul Crăciun cu emoţii şi prima întâlnire cu omuleţul bătrân şi încărcat cu daruri.
Aşa că pe 24 seara am îmbrăcat pentru prima dată băiatul cu cămaşă (şi între noi fie vorba, parcă îl preferam în tricou:) ) ne-am aşezat pe lângă brad şi am aşteptat soneria...

Moşul a fost primit cu o oarecare doză de uimire, dar şi cu destul de multă indiferenţă (specifică vârstei întâi)



Nu că nu ar fi avut copilul jucării şi până să ajungă Moşul dar cele mai interesante dintre ele includ încă rolele de scoci, cariocile, guma de şters sau alte rechizite la vedere.

Conform fişei postului Moşul a împărţit cadouri pentru cei doi verişori care după cum se vede au fost mai atenţi la suflori [sufleori] decât la scenă :)


La final Moşul a plecat neobservat, copii s-au jucat fiecare cu jucăriile celuilalt iar seara s-a încheiat în speranţa că anul viitor vom auzi şi poezii.

Nimeni nu a fost lăsat mai prejos, de exemplu tati a primit combustibil de ardere pentru noua lui colecţie principală - Kinder. Au fost lăsate momentan pe planul doi cărţile, filmele sau alte colecţii în desfăşurare.


Crăciun fericit tuturor!

PS M-a asigurat Moşul că şi la anu ne va vizita pe fiecare dintre noi!

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Forever After...


Orice colecţionar de surprize şi miniaturi Kinder se luptă zilele acestea pentru a-şi completa seria principală curentă. Zornăit de ouă, schimburi, aşteptări, decepţii şi nu în ultimul rând, satisfacţii.

După lupte seculare care au durat cu întreruperi trei luni şi fără întreruperi patru zile am reuşit să încropim şi noi seria completă Shrek Forever After.



Dar toată frenezia asta cu Kinder nu e de azi de ieri, ea a început în anul 1972 în Italia, şi nu în Germania sau Austria cum am fi tentaţi să credem. Colecţionarii înrăiţi - cei care indirect au dat conotaţii culte micuţelor surprize - au clasificat jucăriile raportate la anul de graţie 2004 din simplul motiv că până la acea dată toate surprizele erau realizate de Ferrero (producătorul primordial Kinder). După 2004 producţia de miniaturi s-a transferat oficial către MPG Luxemburg, chiar dacă şi Ferrero a continuat să producă asftel de jucării. Astfel nu este de mirare că miniaturile pre-MPG sunt la mare căutare printre colecţionari.

Un alt lucru interesant despre aceste ouă atât de îndrăgite este faptul că ele se comercializează peste tot în lume, mai puţin în Statele Unite. O lege care datează încă din 1938 îi împiedică pe micuţii americani să se bucure de jucării dacă acestea sunt încastrate în alimente.
Mă întreb cum a driblat sistemul bătrânul McDonald cu ale lui Happy Meal-uri. Încastrate sau adiţionale, la termen sau la vedere.

Odată cu sezonul retrocedărilor majoritatea miniaturilor Kinder pe care le deţineam au ajuns, fie în pod sub formă de ace în carul cu fân, fie la rebu-ciclat cu gândul spre o viaţă mai bună şi cu speranţa că într-o viaţă viitoare nu se vor reînplastifia sub forma vreunui capac de veceu sau ambalaj toxic.

Au supravieţuit totuşi dezastrului o mână de inimoase miniaturi drăguţe grupate în grabă şi în ordinea numerelor de pe tricou în seria incompletă a erei glaciare, cea a melodiilor nebunatice, trio-lupescu, crocobaurii, flabării, oldies but goodies, animăluţe cu burta la soare şi misc.



Trei dintre ele au o semnificaţie aparte pentru mine! Prima absentează din primul 11 - e fie în carul cu fân fie visează la colaci verzi pe pereţi - şi reprezintă un schior, prima mea surpriză Kinder, datează din 1991 iar oul a fost procurat din Suedia.

Cea de-a doua se găseşte în secţiunea bătrâne dar bunuţe şi reprezintă un soldăţel de plumb din armata Elveţiei (De la trecerea către MPG în 2004 Kinder nu a mai inclus jucării de plumb printre potenţialele surprize).

Ultima dar nu şi cea din urmă este maestrul Oogway din Kung Fu Panda (în spatele soldăţelului, în dreapta) care a picat într-un ou cumpărat chiar din Italia în timpul unei mini excursii la Roma organizate cu frati-miu pentru bunica noastră, fix cu un an înainte de a veni Matei pe lume. Ştia de Pişchi, îşi dorea din tot sufletul să îl cunoască şi ne făceam planuri de patru generaţii împreună. Nu au ajuns sa se mai vadă vreodată...

Să vedem ce ne vor rezerva cei de la Kinder pentru seria principală urmatoare...

duminică, 21 noiembrie 2010

Zoo


Şi pentru că unde e artă - fie ea şi culinară - nu-i tocmeală aş vrea să fac un pic de reclamă mascată unei doamne care - precum Raluca şi Diana - şi-a îndeplinit un vis. Visul de a sta acasă împreună cu copiii ei şi de a face ce ştie ea mai bine: Torturi (cu accent pe prima vocală, evident).

Noi cu siguranţă vom mai devora astfel de torturi home-made, precum vom mai vizita şi miculstudio sau vom mai comanda, dacă nu noi slinguri / wrapuri măcar păturici pentru că sunt bestiale!

Tortul Zoo l-a delectat pe Matei de ziua lui pentru că şi umplutura şi ingredientele alese au fost child friendly.



Şi dacă tot suntem la secţiunea de reclame mascate aş vrea să adaug că a fost o vreme superbă de ziua lui Matei. Am aliniat parcurile, ne-am jucat împreună, s-a pozat cu mami...



cu tati...



şi a încercat să aprofundeze din tainele veveriţelor cu ale lor ghinde care se găsesc pe toate drumurile...



Ne oprim aici şi vă urăm tuturor o săptămână cât mai scurtă până weekend-ul viitor.

miercuri, 10 noiembrie 2010

Un an


De un an Matei ne-a introdus într-o stare minunată. E atât de clişeic ce urmează să spun. Arunci nişte cuvinte mari în vânt şi uite starea!

Mereu m-am cam ferit de superlative şi ridicam din spânceană atunci când citeam ici şi colo despre "minunea mea, soarele meu, viaţa mea". Însă realizez că am tot ezitat să scriu despre multele aspecte ale stării de a fi părinte pentru că ar fi trebuit să folosesc numai cuvinte mari. Şi nu pot. E ca şi cum aş sigila într-o capsulă, definitiv, ca o fatalitate, un gând, un fapt, fără aripi, fără nuanţe, fără reţele, care tocmai prin multitudinea de căi deschise ar da o definiţie, prin nedefinirea exactă.

Nu pot spune că Matei e minunat, desăvârşit, extrem de curios, foarte prietenos, şi cel mai frumos căci aşa este! Dar nu-i numai aşa şi nu doar atât.

Cum a crescut Matei într-un an?



Deşi nu avem grade de comparaţie, ne pare un copil extrem de înzestrat şi avem impresia că suntem complet detaşaţi când analizăm asta. Yeah right!

Îmi spun deseori că este atât de vesel, dornic să interacţioneze, atât de firesc adaptat la viaţa în care suntem toţi trei implicaţi - as familyguys - nu pentru că ăsta este felul nostru de a fi , ci pentru că e zilnic înconjurat de bunici care îl îndrăgesc, pentru că întâlneşte foarte des copilaşi de vârsta lui dar mai presus de toate pentru că este alăptat şi alinat. Pentru că este încurajat şi îndemnat să cunoască, să exploreze, să se bucure.

Comunicăm foarte bine şi este în faza în care observă că îl înţelegem. Ne indică cu degetul ceea ce vrea, începe să îşi contureze personalitatea ţipând, cântă şi dansează, imită sunete, arată becuri, se uită la frunze, îi place vântul, s-ar bălăci îndelung în apă, şi câte şi mai câte.

L-am hrănit cu quinoa, mei şi amaranth, fără zahăr, sare şi aditivi dar am scăpat în meniul sau şi ceva pâine care îi place enorm. Îi procur lactate, carne şi ouă bio însă legumele şi fructele sunt din piaţă. Sunt eu fan Organix pe toata linia însă tot cerealele cu lapte praf sunt preferatele lui. Se descurcă excelent cu finger food de pe la 8 luni însă nu-i mâncăcios din fire. Încerc să găsesc o cale relaxată şi plăcută de abordare, fără interdicţii şi recompense alimentare. Aşa că şi-a băgat mâna în tortul lui de 1 an pentru adulţi cu riscul că putea să îi placă însă l-a preocupat mai mult demontarea elementelor. Totusi, pentru ziua lui, un tort sănătos cu mango şi cremă de brânză ni s-a părut mai adecvat.

A depăşit de curând 10 kilograme şi are în jur de 78 de centimetri. I-am limitat cât am putut medicamentele date aiurea şi sunt convinsă că mai am de învăţat aici. A răcit o singură dată un pic mai tare şi a bifat un roşu în gât în vară.

Pentru că nu îmi plac reţetele de creştere a copilului, deşi cam aşa îmi petrec timpul liber de mamă în CIC - citindu-le pe-ale altora - nu scriu astfel de aspecte. Par bizare şi nepotrivite astfel de adnotări la ceas aniversar. De aceea le scriu acum, pentru că nu prea am aplicat şi nu prea cred că în tabele şi caietele cu grafice găseşti evoluţia. Am notat la început tot felul de coordonate şi am realizat destul de rapid că-s inutile. Dar ştiu că voi dori să îmi reamintesc câte ceva la un moment dat.

Ce a facut Matei din noi în acest răstimp?

Ne-a readus în starea de a fi curioşi, de a gândi, regândi şi analiza faptele şi vorbele noastre. Ne-a ajutat să fim mai introspecţi, mai calmi, mai buni. Ne-a făcut să ne oprim din goana asta nebună după lucruri şi fapte inutile. Ca să îl privim, să îl mirosim, să îl adorăm, să ne băgăm în sufletul lui. Să ne simţim tare vinovaţi când ne ieşim din fire sau ne pierdem răbdarea.

Ne dorim să stăm lipiţi de el şi să îl privim cum doarme şi să păstrăm starea asta minunată.
Nu vreau să încremenim extatic în starea asta, toate vor fi minunate, îmi doresc să ni le putem aminti şi retrăi, pentru că sunt deja atât de multe, toate copleşitoare, încât parcă am uitat anumite detalii.

Nu pot să nu gândesc - Ce am făcut atât de frumos şi bun pe lume încât să merit aşa ceva? Da, e greşit să gândeşti în economia cerere – ofertă a adulţilor! Ştiu asta, şi totuşi, ce am făcut atât de bun?

La multi ani Tei-Tei!

miercuri, 22 septembrie 2010

September Rain


Nu a plouat - ci dimpotrivă - un cer senin a dezvelit o lună aproape plină de Septembrie.
M-am dus setat să îmi placă! La urma urmei nici nu avea cum să fie altminteri deoarece GN'R a fost trupa mea de suflet un numar considerabil de ani. La modul exclusiv şi repeat all.

Am tot auzit păreri - mai mult contra decât pro - despre ce s-a întâmplat aseară...

Au întârziat două ore. Ce mi-e 18 ani? Ce mi-e 18 ani şi două ore...

N-a fost Slash. Evident, Slash, zeul cu Gibson cu distors şi joben aristocrat nu mai e în GN'R din '96 dar Axl, oricât de controversat şi de nesimpatizat ar fi de către unii , este totuşi cel egal - dacă nu chiar congruent - cu Guns N' Roses. În mod cert că reprezentaţia de aseară nu avea cum să fie precum una care ar fi avut loc în anii '90 pentru că trăim în 2010... and there's nothing we can do about it...

Vocea s-a erodat. Să ştiţi că - paradoxal - nu este aşa. Chiar dacă amprenta celor aproape 50 de ani se distinge în mişcări scenice, indiferenţa la filmatul din public (care altădată l-ar fi ofuscat un pic), sau garderoba mai redusă - vocea rămâne voce.

A existat totuşi un oarecare sentiment de Axl Rose's Band în loc de Guns N' Roses (chiar dacă mai era pe acolo un penultim mohican în persoana lui Dizzy Reed). Repet, nici nu prea avea cum să fie altfel (calendaristic vorbind).

Din punctul meu de vedere s-a scris istorie, e ca şi cum părinţii noştri s-ar fi dus să vadă Led Zeppelin în 2007. Şi nu l-ar fi găsit decât pe Plant...

This post is dedicated to all the Guns N' f@%$in' Roses fans who stuck with us through all the fucking sh!t... And to all those opposed... hmm...well...

vineri, 10 septembrie 2010

Tei Ten


Nu este chiar 10 noiembrie, dar cu siguranţă este 10 septembrie, al 10-lea motiv de a-l sărbători calendaristic pe Matei. Cu ce se mai ocupă el zilele astea?

Outdoor - la la, I won't do what you tell me...


Indoor - Big Lebowski... (didn't pee on granpa's rug)



La Mulţi Ani !

luni, 6 septembrie 2010

Copiiii


Continuând seria recenziilor despre filme vizionate şi evaluate sec cu nota 7 zilele acestea am reuşit să vizionăm pseudo-documentarul lui Thomas Balmes despre copii.



Filmul - producţie franceză - nu se constituie într-un documentar în sine ci apare mai mult sub forma unui archive footage realizat pe parcursul primului an din viaţa a patru copii. Avem Asia (de două ori), America de Nord şi Africa. Imaginile sunt excepţionale, iar obiceiurile locale sunt cel puţin remarcabile, fie că mă refer strict la cele din Namibia.

Şi dacă tot am început să povestesc despre continentul negru aflaţi că Ponijao - copilaşul din Namibia - ni s-a părut cel mai simpatic. Era cel mai plin de viaţă dintre cei 4 şi trăia într-un cadru liber în adevăratul sens al cuvântului. Imaginaţi-vă totuşi igiena puericulturii drept purificare prin colb. Oasele animalelor domestice ţinând loc de jucării iar coceanul de porumb folosit exact la ceea ce nu vreţi să vă gândiţi că este folosit. Şi chiar şi aşa, imaginile nu sunt groteşti. Dimpotrivă, emană naturaleţe şi simbioză cu natura. Din păcate, speranţa de viaţă în regiune atinge cu greu pragul de 45 de ani dar dacă viaţa pe care o traieşti este singura pe care o cunoşti s-ar putea să ai parte de mai multe împliniri şi bogăţie sufletească decât cei care pierd timpul filosofând contrariul. Şi cât de uşor îmi este sa spun asta...

Mutându-ne pe hartă cursorul mai la nord-est ajungem în Mongolia unde Bayar - băieţelul galben - pare a fi rupt dintr-un slogan de marketing societal: 'Kids, do not try this at home!'. Puştiul este un explorator înnăscut, interacţionează cu păsări şi animale, se cocoaţă pe peste tot, se şicanează cu fratele mai mare aşa cum le stă bine unor fraţi care se iubesc. În Mongolia igiena cotidiană s-a mai upgradat un level şi aststăm cum funinginea de pe moaca bebeluşului se clăteşte cu lapte matern. Un lucru inedit îl reprezintă implementarea suzetei prin împrejurimi, improvizaţie realizată cu ajutorul unui băţ de chibrit - înfipt intr-o bucăţică de carne de formă conică - folosit pe post de opritor vertical. Viaţa la cort pare un lux faţă de coliba de chirpici din Namibia dar loc de mai bine 'material' există întotdeauna.

Ceea ce ne face să aterizăm în Japonia. Microtehnologia împânzeşte casa celor doi tineri părinţi ai lui Mari. Totul pare pus la locul lui şi parcă nimic neprevăzut nu se întâmplă. Astfel se observă că odata cu upgrade-ul tehnologic parcă şi subiecţii traşi pe casetă nu prea mai au ce să povestească: 'Let the machine do the work' şi astfel cea mai remarcabilă scenă niponă este... este... Nicio scenă din Japonia nu ni s-a părut cu adevărat remarcabilă.

A mai rămas o singură staţie. Străzile din San Francisco sunt exact aşa cum ni le aminteam. Chiar dacă Karl Malden nu mai este de curând printre noi iar Michael Douglas are probleme de sănătate din ce în ce mai mari străzile apar la fel: Rollercoastere naturale, tramvaie şi asfalt. Hattie chiar nu ne surprinde cu nimic. Este parcă cea mai liniştită dintre bebeluşi, se joacă cu pisicica şi trage de mâna gârbovită a bunicii ei.

Că poate copiii ar fi trebuit aleşi din alte regiuni, primesc! Cert este că toţi cei patru copii buşilează, se ridică mai apoi în picioare şi spun 'ma-ma'.

Experienţa vizionării este inedită, chiar dacă valoarea documentară a peliculei nu cântăreşte foarte mult, concluziile se trag de către fiecare privitor în parte iar Ponijao face toţi banii.

Vizionare subiectivă şi plăcută!

joi, 26 august 2010

Becurile, sinistraţii şi banca de alimente


Zilele trecute am ajuns în treacat într-un complex comercial de notorietate autohtonă. Şi când spun 'zilele trecute' mă refer desigur la luna iulie, dar trecute fiind, trecute să se citească.

Mai toţi am fost dăscăliţi şi îndoctrinaţi - la orele de istoria românilor şi nu numai - despre ospitalitatea şi dreptatea oamenilor care au populat aceste meleaguri pe care ne lăfăim noi astăzi, cât ne-om mai lăfăi şi noi...

Am învăţat că dacii erau cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci, că ospitaliera Vrâncioaia avea şapte feciori şi cu toate acestea l-a omenit şi pe marele Ştefan sau - ca act militar divers - că în urmă cu 66 de ani şi trei zile - ştiu, puteam sa mai aştept încă trei zile - am întors bunătate de arme împotriva Axei răului.

Dar nu la raionul de cărţi istorice ne-a fost dat să ne minunăm la drum de vară. Ne-am apropiat de un fel de container sau spaţiu rezervat pentru a colecta ceva. Ne-am aplecat peste balustradă şi am pozat:

before - în incintă...


after - panoramic



Trebuie să recunoaştem cu mâna pe inimă, românul nu este nici ospitalier sau drept, nici civilizat sau bine-crescut. El este inventiv, descurcăreţ dar uşor depăşit de evenimente şi aici nu mă refer la maşini turate, ultimele gadgeturi IT sau Hollywood 2011. Ci pur şi simplu la acea calitate a omului de a fi om. Bineînţeles, generalizez până la absurd dar undeva în sacrul pământ strămoşesc se găseşte un sâmbure de adevăr.

Am mers mai departe oarecum contrariaţi de ceea ce am văzut şi la nici trei metri un alt spaţiu asemănator se iţeşte la orizontul comercial:

before - ice felix inside


after - intel outside


Parcă un pic mai bine decât la becuri şi aş spune că ne-am fi aşteptat să găsim cu totul altceva... vreo două - trei măsuri de gunoi în plus.

Duda de pe colivă, imaginea care ne-a făcut oarecum să regretăm că am gândit atât de nedrept vizavi de semenii noştri a fost următoarea...



Evident, scopul era mai nobil, mediatizarea era mai eficientă, sensibilizarea mai evidentă, empatia era la fiecare acasă...



Românul are un suflet mare, trebuie doar să ştii cum să-l iei. Nu pe suflet, evident... dar dacă nu eşti un câine maidanez fără os, un pui de pisică plouată fără lapte sau un sinistrat - păţit poate a treia oară - fără acoperiş nu prea ai şanse să îi intri pe sub piele...

Trăiască România dodoloaţă!

marți, 10 august 2010

Alte 9 luni


Şi iată că inevitabil am ajuns şi aici. Şi în acelaşi mod firesc de consumare al lucrurilor vom ajunge să privim şi mai de sus, şi tot aşa.

Astăzi ne uităm în jos de la 9 luni şi parchetul nu ni se mai pare o taină atât de mare; a fost străbătut în lung şi-n lat, a fost tăbăcit, pălmuit, lins şi lăcrimat pentru că perimetrul safe (zona soft de covor plus păturică şi pernuţe) nu este niciodată survolat.

Conversaţia pe bebeluşeşte este la ea acasă şi nu numai; se manifestă pe stradă, în parcuri, la trecerile de pietoni în tandem cu puţinii oamenii care aşteaptă licărirea omuleţul verde şi crăcănat pentru a traversa, dis de dimineţile care ne-au fost transformate în adevărate prelegeri elevate şi răsunatoare.

Băiţa a devenit "La scăldat" în sensul în care la sfârşitul operaţiunii Delta Force dacă mai rămâne apă de-un deget pe fundul cădiţei.

Am început să ne spălăm singuri pe dinţi, avem un arsenal de 5-6 periuţe pe care nu le aruncăm de sus ca să vedem cum cad, asa cum păţesc alte obiecte cu rol ştiinţific, ci sunt folosite sârguincios, câteodată chiar orientate invers dintr-un exces de zel specific vârstei, pentru igiena celor 6 dinţişori.

Ar mai fi atât de multe lucruri de spus - pe care le vom spune cu siguranţă! Mulţumim 'Tei !

La Mulţi Ani !


Imaginea alăturată are o poveste aparte. Ca disclaimer, poza îl înfăţişază pe Matei cam la 8 luni, cu alte cuvinte astăzi este mult mai măricel şi mai frumos decât în iulie, dar este o poză foarte dragă nouă şi ca atare s-a publicat.

Şi dacă nu v-aţi prins încă să ştiţi că există un pictorial întreg dedicat în special scumpilor mei părinţi şi celor doi nepoţei ai lor. Multumim din suflet pe această cale Micului Studio şi extraordinarilor membri ai echipei formatoare!

marți, 27 iulie 2010

Fantoma trecutului


Şi cum seara ploioasă de iulie nu anunţa nimic familia Guys s-a mobilizat criticeşte şi a mai vizionat un film. Fiecare cum a putut. De exemplu, Matei a fost responsabilul cu pauza publicitară întrucât, după câteva zeci de minute petrecute de-ai lui cu sufletul la gură urmărind leading actorul păzind şi sortând cele câteva sute de pagini de carte biografică, a considerat ca prin somn că ar fi momentul să ne reamintească de mutriţa lui scumpă şi ne-a chemat prin interfon.




Filmul a început bine, s-a tras de păr singur pe la jumătate şi a sfârşit oarecum previzibil dar artistic şi captivant, reuşind să ne ţină degetele susţinându-ne ochii care se închideau grei până la sfârşit.

The Ghost Writer m-a facut în anumite momente să îl corelez instantaneu cu niste producţii foarte dragi nouă. Încă din primele 5 minute în care aflăm că scriitorul fantomatic trebuie să-şi înlocuiască predecesorul sinucigaş genele şi sprâncenele m-au dus cu mintea către Le locataire. În plus, ca atmosferă şi încărcătură misterioasă filmul serii îmi genera sinapse cu Una pura formalita iar cand am văzut pe genericul de final scris cu litere de-o şchioapă "Roman Polanski", m-am mai liniştit.

Acţiunea se desfăşoară practic pe durata questului unui scriitor de biografii old-school care încearcă să elucideze misterul dispariţiei celui pe care l-a înlocuit. Din păcate acest lucru îi cam ocupă tot timpul (în timpi cinematografici este vorba de aproximativ 125 de minute) pentru că odată cu descifrarea misterului se cam termină şi emisiunea.

Nu vreau să stric surpriza celor care nu au apucat încă să vadă The Ghost Writer dar aş mai spune că scena de final este de excepţie, merită cele două ore de rolă de cinema fie şi numai pentru acel ultim act.

Filmul nu excelează, este pur şi simplu un film de suspans - spionaj - mister de duzină (nu misterul, ci filmul) care are totuşi farmecul lui. Scenariul este adaptat după romanul lui Robert Harris şi cu toţii ştim, chiar dacă ne place sau nu, că filmul nu bate cartea ci e taman invers.

Tot un 7/10 ar merge pentru că se simte mâna nou-graţiatului Polanski chiar dacă - între noi fie vorba - filmele lui mai vechi veneau la carafe mai mari şi mai aromate.

vineri, 9 iulie 2010

B'Estfest '09 vs G'NR '10


Anul trecut pe vremea asta lucrurile erau mult mai simple. Greii concertelor laiv nu pierdeau nicio reprezentaţie de interes stereo. Se delectau pe acorduri de Franz Ferdinand, Killers, Motorhead, Santana sau Manowar şi mâncau pe jetoane de la ChopStix.

B'Estfest '09 a arătat foarte bine pentru noi, iar noi pentru el am arătat cam aşa... însărcinaţi.




Anul acesta am dat skip deja Sonisphere-ului şi AC/DC-ului. But we're gonna get in the ring in september! S-a zis, Live Era revine! Guns, fie ei şi doi din şase şi cu 20 de ani mai bătrâni, nu se ratează!

Promitem că mâncăm de la chinezi şi anul asta, dar cu o condiţie: să nu bage melodii de pe Chinese Democracy.

Ne vedem acolo, da?

luni, 5 iulie 2010

Toy Story


Pentru că anul acesta Moş Crăciun vine ori de câte ori găseşte câte ceva drăguţ pentru Matei iată că nici luna iulie nu face excepţie.

Bouncer-ul de uşă Tippitoes ne-a facut cu ochiul şi de aici până la momentul montării lui deasupra uşii camerei de nani nu a fost decât un pas săltat.





Pare să fie cea mai apreciată jucărie de până acum şi acesta nu este decât începutul. Alpinist scrie pe el :)

vineri, 25 iunie 2010

Pomul genealogic


Nu ştim alţii cum sunt, dar şi noi ne-am întrebat, poate chiar gâdilat orgolii stupide, punând trasaturile lui Matei pe seama unor izvoare şi rădăcini fizonomice de filieră maternă sau paternă.

Aşa că deschidem sezonul: 'Bucăţica ruptă'. Ba al meu, al meu eşti oare?



Raţionalul ne zice că Matei are the perfect genes, nimic mai mult sau mai puţin, amalgamul este perfect.

Voi ce ziceţi? Nord-Vest sau Sud-Est?

marți, 8 iunie 2010

Trei culori: albastru sau O piatră tare cu cafea!


Am deosebita plăcere de a încheia trilogia primului weekend al lui Matei în Vamă îmbinând acuarele de albastru cu goașe bleu undeva pe la linia orizontului...

Cu gândul deja la canicula anunțată pentru următoarele zile las umbreluțele de stuf să facă plecăciuni în fața dumneavoastră...


Chiar dacă pare din ce în ce mai greu de conceput pe timp de zi... Fish can sleep!



Când tati nu are lanțul la gât, măcar ochelari tot se mai găsesc... sau șapcă.



Acesta este un instantaneu foarte drag mie, imortalizat mișeleste dar cu cele mai bune intenții de către un bun prieten de-al nostru. Nu face decât să sprijine teza estivală absolută:

„Visul unei nopți de vară începe întotdeauna cu o după-amiază însorită...”


Iar aici lucrurile sunt foarte simple. Am așteptat fix un an să apar în pozele astea...





Era un sentiment atât de ciudat pe când mă plimbam pe malul Senei albastre pentru că atunci nu știam aproape nimic despre cel pe care urma să îl țin în brațe în fața obiectivului - poate doar niște trăsături fizice pe ici pe colo descoperite la lumina ecografiei - și vreau să vă spun că din cei peste 6,8 miliarde de subiecți exact cu el m-aș fi fotografiat.


luni, 7 iunie 2010

Trei culori: roșu sau Așa 'Tei, așa Bee!


Azi ne colorăm în roșu, pentru că am văzut mulți maci, pentru faptul că sunt cam impulsivă, pentru că roșul nu a fost niciodată preferința mea cromatică dar este culoarea ce ne guvernează pe mine și pe Matei, din astre cică.




Matei a văzut marea, scoicile, macii, un apus rubiniu, le-a arătat tuturor dințișorii de jos și i-a erupt în prima noapte și unul din cei de sus care se vedeau gata să pleznească, roșii de invidie pe cei de jos, de ceva vreme.

La 7 luni, ne putem numi iepuraș în toată regula. Întâmplător sau nu, e prima dată când reușim să îi prindem dinții în poze.

Roșu, pentru că am plecat cu un Mateiuț rumen în obrăjori...






Urmează albastru :)

duminică, 6 iunie 2010

Trei culori: galben sau Poartă-mă, tati!


Dau verde trilogiei culorilor de sfârșit de săptămână pe care tocmai ne pregătim să o încheiem. Azi galben, precum soarele unui asfințit de iunie în Vamă - adică cu tentă portocalie.

Totul este proaspăt în memorie pentru că tocmai ne-am întors de la o nuntă, nimic mai comun pentru un sfârșit de săptămână, ar spune unii...

Am spus Vamă. Nunta a avut pe post de vagon-restaurant generoasa parcelă de câmp de la Marina Parc (Pe doamna care detine pitorescul complex ar fichemat-o Marina Park si ar fi avut origini Sud-Coreene dacă nu o chema Lidia și-atât), celebrul lăcaș de cultură și loc de pelerinaj live Stufstock, Vama Veche. Cât se poate de firesc, ar cârcoti alții...

Cu această sfântă ocazie a ajuns și Matei pentru prima dată în viața lui extrauterină la mare, mi se pare normal...

Însă, au fost trei zile atât de colorate și de pline de inspirație încât deja mă gândesc cu groază la faptul că mâine este iar luni, zi atât de albinoasă și de fără pigment...

Dar aici era încă vineri și parcă toată imaginea radiază a vineri, a lăsat grijile acasă și a vară...



Echipați cu slingul din dotare m-am hotărât că e mai bine mai târziu decât niciodată si am pus mâna să îl folosesc și eu...



Inelul verde cu care este prevăzut ante-mergătorul este atracția metalizată și strălucitoare atunci când lipsesc din câmpul vizual obiecte precum telefonul, bijuteriile sau telecomenzile. Știu, sună a tarabă de talcioc sau a tavă de moț, dar dacă asta îl atrage pe Matei...



Este foarte greu de imaginat dar strada care se face în dreapta imaginii aka Magheru' a fost de curând asfaltată conferind un aer de "dat papucii" oricărui vamaiot cu prețentii - sau mai bine zis, fără pretenții - cum prea puțini am mai văzut... Cine a băut fie și o singură noapte întreagă la Pirați știe la ce mă refer.






Lui Matei i-a plăcut la mare, nouă deopotrivă, și am pus în aplicare un lucru pe cât de firesc pe atât de frumos: vacanțele trebuie petrecute în numărul cu care ești trecut la întreținere. Lăsați bebelușii să vă cunoască viața!

joi, 27 mai 2010

Paris, Texas


Şi iată că a trecut ceva vreme de când ne plimbam pe drum. De această dată am ales să vizionăm un Wenders. Poate că am avut aşteptări mai mari, sau poate că nu eram in the mood for movs, pentru că filmul nu ne-a impresionat în mod exagerat...



Dacă aş fi stat turceşte pe cel mai înalt vârf al Everestului şi m-aş fi uitat în jos spre platourile de filmare aş fi văzut un bărbat care hăndrăluieşte prin deşertul Mojave şi este găsit de fratele său ( care îl dăduse dispărut de mai bine de 4 ani ); este ajutat să rememoreze viaţa pe care o lăsase în urmă, copilul aflat acum în grija fratelui şi elucidarea enigmei soţiei pierdute.

Slavă domnului, nu am escaladat Everestul - cu toate că sunt sigur că ar fi fost o experienţă de neuitat, dacă nu ultima - turceşte nu pot să stau prea mult pentru că îmi amorţesc picioarele iar din punct de vedere al locaţiei de filmare, cel mai aproape de deşertul Mojave m-am aflat la -10 grade Celsius pe malul Massachussets Bay acum două ierni.

Dar aşezat comod pe canapea filmul se vede altfel: acţiunea e cu arici, te prinde pentru că îti provoacă o dorinţă progresivă de a afla ce s-a întâmplat cu acel om timp de patru ani şi mai mult, ce a provocat ruptura sa de lume. Filmul are o adiere primăvăratică dar răcoroasă a anilor '70-'80 în Statele Unite iar acest lucru se transpune prin prezenţa în abundenţă a cadrelor în care "se stinge lumina", prin referinţele la Star Wars sau prin parcul auto al acelor vremuri.

Apropo de asta, am văzut că mulţi consideră Paris, Texas un road-movie. Pentru mine, noţiunea de road-movie se confundă practic cu Easy Rider sau cel mult cu Thunderbolt and Lightfoot. Pelicula noastră nu are nimic de-a face cu exemplele de mai sus, poate doar trafic în general.

Coloana sonoră nu are laringe. Pe tot parcursul filmului muzica este asigurată de nişte acorduri de chitară gen intro-ul de la "You and Your Friend" de la Dire Straits.

Semnificaţia titlului este după părerea mea puţin trasă de păr. S-a lucrat de parcă întâi s-a stabilit titlul şi apoi s-au chinuit să integreze cumva prin părţi cele două hinturi izbăvitoare şi oarecum interdependente. Primul dintre ele reprezintă regiunea din statul Texas numită Paris (N-am căutat pe hartă dar îi cred pe cuvânt) iar cea de-a doua aluzie este legată de răposaţii bărbatului hoinar care se tachinau de fiecare dată pe tema confuziei locului respectiv cu Parisul de pe Sena.

Cât mai pui că din distribuţie face parte Nastassia Kinski of D'Urberville si nenea ăla cu Ziggy din Quantum Leap.

I-aş da un 7/10 pentru elementele "so eighties" şi pentru muzică.

Şi nu! Următorul film despre care voi scrie nu va avea tot ratingul 7 pentru că ziua bateriilor 777 a fost pe 7 iulie 2007. Din fericire, în acea zi călduroasă a lunii lui Cuptor bateriile s-au arătat a fi paşnice şi nu s-au răsculat împotriva omenirii iar noi am scăpat cu toţii de la radierea cu lichid de baterie scursă.

marți, 18 mai 2010

DJ /


De curând, mai precis azi, am descoperit via pirateria un album nou și foarte valoros din punct de vedere muzical fie măcar prin lista celor care au apăsat pe play întru crearea discului. Artistul de bază se numește "/" (... sper ca ăsta să nu fie back-slash pentru că tot timpul le încurc) iar albumul se intitulează la fel. Cu siguranță va urca în top și va ajunge pâna pe un CD audio de ascultat în mașină.

Și cum toate se leagă cu noduri marinărești, tot de curând, mai precis din ziua în care a împlinit juma' de buletin, Matei se tot îndeletnicește cu o noua lui jucărie. Este un fel de Musical DJ Junior, de unde și numele de marketing.

Este tare încântat de noua lui ocupație creativă: mixează butoanele, îl bate prietenește pe DJ Puppy Dog pe scăfârlie și ronțăie microfonul de playback.

Hmm? vă place cum mixez? N-aud... cei din ultimul rând??



Un intermezzo...


Eu cânt și cu picioarele... sau deocamdată doar cu picioarele :)


Take me down to the Paradise City...
Where the grass is green and the toys are pretty...


Nu, serios... chiar să ascultați albumul lui / (sau \ ?!?) ...

duminică, 16 mai 2010

Thunder Struck

Nu, nu am fost la concertul din această seară, și asta poate pentru că ori ne-am trezit prea târziu - să cumpărăm bilete - ori poate după anii trecuți, cu atât de multe concerte la activ, am luat involuntar o pauză de dat din pleată și ne-am petrecut duminica regulamentar cu somn, papa, plimbare, joacă, băiță și iar somn...

Revenind la charts, nu știu dacă vreo altă melodie din repertoriul celebrei trupe australiene se încadra mai bine pentru arhiva de videoclipuri home-made... Camera de filmat poate fi un bun conductor de pogo, varianta diversificată...




Cât despre AC/DC, în ritmul ăsta cotidian, poate-i vedem direct în Australia...

luni, 10 mai 2010

"Luna asta am 6 luni"


Astăzi este o zi de sărbătoare pentru noi. Nu pentru că a răsărit în sfârşit soarele după o duminică ploioasă şi posomorâtă din punct de vedere meteorologic, nici pentru că autorităţile atât de competente şi pregătite profesional au reuşit să propulseze micuţa dar inimoasa noastră ţărişoară de aproape 250 de mii de km pătraţi pe culmile cele mai înalte ale gloriei mondiale.

Pur şi simplu: a trecut jumătate de an! De când? De când ne ştim. De când ne ştim în postura de "tineri" părinţi pentru că încă nu am reuşit să ne dezmeticim 100%. Sentimentul este copleşitor, timpii morţi sunt poate cel mult răniţi pentru că şi Matei mai doarme din când în când.

Chiar vorbeam de câteva ori, aşa ca între părinţi - părinţii aceluiaşi copil - că dacă cineva ne-ar fi arătat un preview, o poză de-a bebeluşului nostru gen Sarah Connor - într-un scenariu de Terminator altoit cu Back to the Future şi asezonat cu puţin piure de dovlecei pisat la BabyCook - n-am mai fi aşteptat poate atât de mult (aici sunt variante şi variante, unul spune 10 ani, altul doar 6, sau poate chiar numai 3) ca să îl cunoaştem...

Cum bagi, în ziua în care ai împlinit 6 luni, un picioruş şi o mânuţă în gură din 9 mişcări?



Simplu nu?

joi, 6 mai 2010

The Road of Hope


M-am gandit să mai condimentez un pic conţinutul blogului şi astfel să înşir câteva cuvinte şi despre filmele pe care reuşim să le mai vedem odată cu trecerea la era parentală. Şi dacă "drobul de sare" nu a stârnit atât de mare interes - cu toate că este după părerea mea plămădit cu taste mult mai profunde şi mai înţelepte decât cele pe care le apăs eu acum - poate astfel de apucături generează debate interactiv pur.

Aş începe prin a preciza unele lucruri pe care cred că le-am mai atins aşa un pic în precedentele postări:

În primul rând familyguys sunt nişte amatori în de-ale filmelor, fără o pregătire prealabilă în domeniu şi de aici poate că toate comentariile şi părerile noastre reprezintă opinii neavizate; dar fiind atât de mult atraşi de arta cinematografică şi vizionând în general filme cu scopul de a rămâne cu ceva după frumoasa experienţă am decis că avem şi noi dreptul la opinie.

În al doilea rând, nu vrem ca articolele movie related să le depăşască în pondere pe celelalte. Acest blog este dedicat mai presus de toate piticotului nostru scump şi nu am de gând să exagerez cu filmările.

Acestea fiind zise, aseară am terminat de văzut The Road (2009). Spre ruşinea mea romanul lui Cormac McCarthy după care este realizată ecranizarea reprezintă pentru mine cam ceea ce reprezintă dicţionarul Chinez-Mandarin pentru un profesor de literatură rusă - adica nu l-am citit şi nici nu il am în bibliotecă.



Romanul omonim - sau mai bine zis cartea care stă la baza filmului omonim romanului - are şi premiul Pulitzer pentru ficţiune în 2006, cu alte cuvinte toate premisele de bun augur erau acolo, pe raft (sau pe hard) şi asteptau să fie descoperite.

Filmul a fost terminat cu ceva timp înainte de a fi lansat dar a tras un pic pe dreapta ca să aştepte timpul oscarurilor; s-a odihnit degeaba pentru că premiile şi distincţiile nu s-au prea îngrămădit să pătrundă în lumea lui post-apocaliptică.

Acţiunea filmului se confundă practic cu drumul către sud (în esenţă, către nicăieri) al unui copil de 10 ani acompaniat de tatăl său în disperata lor încercare de supravieţuire într-un scenariu post-apocaliptico nuclear. Supravieţuire, dar nu oricum! Demnitatea umană şi perpetuarea "focului" interior erau condiţii esenţiale.

Într-o lume în care a te feri de canibalism sau a deveni unul de-al lor reprezenta factorul de decizie absolut cei doi protagonişti se luptă pentru supravieţuirea ideologică, morală. Cei doi îşi insuflă "foc" reciproc iar tatăl încearcă să-şi pregătească fiul pentru momentul inevitabil în care el nu va mai fi. Instructajul este pe cât de simplu pe atât de bine pus la punct. Gura mare, ochii închişi şi înghiţi ultimul glonte ca pe o pastilă amară numai că în loc de apă catalizatorul se va numi praf de puşcă.

Soluţia finală se cam bate cap în cap cu scopul existenţial demn dar numai supravieţuitor al unui cataclism nuclear să nu fii...

Putem fi însă liniştiţi, în eventualitatea - nu foarte puţin probabilă - a unei asemenea catastrofe dozele de coca-cola ar dăinui şi pe lumea cealaltă - adică pe lumea descrisă în film. Există o scenă în care gigantul producător de răcoritoare a spus pas pauzelor de publicitate şi şi-a inserat subtil marfa la vedere, printre cadre. Circumstanţele sunt atenuante deoarece se pare că şi în carte exista pasajul respectiv. Same apocalypse, same brand.

Filmul poate părea lent celor care caută acţiune într-o peliculă post-apocaliptică dar mie mi-a plăcut exact aşa cum s-a prezentat. Poate că finalul l-aş fi schimbat un pic (dar aici am o răfuială cu domnul McCarthy) şi aş fi întunecat până la tonuri de negru-tăciune peisajul de final dar cine sunt eu să dau indicaţii juriului Pulitzer. Nu întotdeauna finalul este cel mai important pitic dintre cei 7. Şi aşa este şi cazul lui The Road.

Având în vedere că imdb recomandă pe pagina dedicată filmului producţii precum Gone with the Wind acest lucru mă obligă să spun că The Road aduce foarte mult cu Le temps du loup (2003). Nu veţi regreta vizionându-le la pachet...

Aş spune că The Road este unul dintre cele mai reuşite producţii care tratează fenomenul apocaliptic. Lasă senzaţia transpunerii în perimetrul afectat pe întreaga durată a filmului iar scenele de flash-back sunt pe cât de colorate pe atât de cutremurătoare.

I-am dat 7/10 pentru final, care din punctul meu de vedere ar fi putut fi mult mai interesant...

L-a mai vazut cineva? Haideţi, macar cartea...

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails