Evacuarea: Epilog

Scriind acest "Scriind acest" în acest moment vreau să închei definitiv trilogia relatarilor tragice cu acest subiect de actualitate.

Am să încerc să fiu cât mai puţin subiectiv posibil. Nu mă voi feri totuşi să dau nume şi cifre chiar dacă acest lucru sună a replică politică de la televizor.

Un scurt rezumat al situaţiei de fapt ar fi cam aşa: În 1998 părinţii mei au cumpărat imobilul în care trăiseră şi bunicii din partea mamei. S-a cumpărat pe numele meu deoarece tocmai devenisem şi eu major. S-a facut contract de vânzare-cumpărare cu primăria sectorului 1 cu un document oficial potrivit căruia imobilul nu avea alţi proprietari de drept.

În anul 2000 am fost daţi în judecată de către domnul Radu Nicolescu, cetăţean german la acea vreme, pe legea 112. Conform normelor legale acest lucru ar fi trebuit să fie imposibil deoarece se stipulează în legea respectivă faptul că doar cetăţenii români pot revendica locuinţele din România. Ulterior domnia sa şi-a obţinut cetăţenia româna (modul obţinerii cetăţeniei a fost explicat într-un post anterior).

Toate înfiinţarile în faţa instanţei au fost pierdute de către acest domn, mai puţin ultima care i-a dat castig de cauză. Dintre inadvertenţele majore descoperite fie de diverşii avocaţi ai familiei (care s-au dovedit a fi mai apoi care mai de care mai cu fundul în două luntre), fie de către părintii mei pe cont propriu chiar apelând la un moment dat la surse interlope (nu-mi este ruşine să o spun) cele mai importante ar fi următoarele:

-În primul rând, cel care ne-a intentat proces nu este cine pretinde că este (proprietarul de drept al imobilului). Persoana respectiva se numeste Niculescu (cu "u", nu cu "o"), fapt consemnat în toate actele la care s-a putut avea acces, iar mergând pe firul genealogic nici generaţiile anterioare nu se potrivesc la nume (nici măcar la prenume!)

-Imobilul a fost vândut în anii 50 de către domnul Radu Nicolescu unei terţe persoane. Acea persoană are astăzi înscrisă la judecatorie cererea de despăgubire în bani pentru acest imobil.

-În momentul în care foştii proprietari au părăsit România şi au renunţat la cetăţenie aceştia au fost despăgubiţi de către stat pentru proprietăţile pe care le lasă în urmă. Familia Nicolescu a plecat exact în aceste condiţii în anii '70.

-Piesa de rezistenţă a procesului a fost o înştiinţare anexată de domnul Nicolescu la dosar potrivit căreia, cu câteva luni înainte ca apartamentul să fie cumpărat de către părinţii mei aceştia au primit prin poştă o înştiinţare potrivit căreia proprietarul de drept al casei ar fi cetăţeanul german şi că dacă se doreşte cumpărarea apartamentului acest lucru nu este posibil. Această înştiinţare nu este datată, este tehnoredactată şi pe ea apare scris numele meu de familie cu pixul. Ulterior în proces instanţa a stabilit că aceea nu este semnătură a niciunuia dintre membri familiei mele. Nu s-a semnat niciodată vreo înştiinţare de către noi.

-Cetăţenia germană a reclamantului (singura cetăţenie de la momentul respectiv).

-Documentul oficial de la primărie potrivit căruia apartamentul nu are nici un alt moştenitor de drept nu a contat în instanţă.

Astfel, decizia definitivă şi irevocabilă consemnează faptul că noi am fost de "rea credinţă" deoarece am cumpărat apartamentul chiar dacă ştiam (lucru consemnat de acea înştiinţare) că proprietatea era a altcuiva. Aş face aici o mică paranteză şi aş întreba retoric: Cine ar cumpăra de la primărie (instituţie cu statut juridic) un apartament în condiţiile în care ar fi fost înştiinţat oficial că el aparţine altcuiva?

În plus, există acum pericolul ca nici despăgubirea să nu se mai poată aplica deoarece despagubirile se fac DOAR daca persoana în cauză a fost "de bună credinţă" (lucru demonstrat în mod contrariu de către procesul civil). Chiar şi aşa, până de curând ("curând" însemnând maxim 2 ani) despăgubirile se aplicau la preţul care a fost plătit pe apartament. De exemplu, doamna de la parter care avea 3 camere şi o suprafaţă mai mică a fost despagubită la un an de la evacuare cu 8 mii de euro. (noi locuiam la etajul doi si aveam 4 camere, 100+ mp). S-au ivit astfel în toţi aceşti ani de tranziţie spre democraţie foarte multe de astfel de nedreptăţi. Legea s-a schimbat şi începând de anul trecut despăgubirea se face la preţul pieţei (sună atât de economic şi de murdar), dar nu mai mult de 125 de mii de euro. Eventualul rest de sumă s-ar garanta prin acţiuni la fondul proprietatea, fond inexistent în realitate.

Ziua de ieri a decurs foarte confuz pentru noi. Ştiam teoretic cam cum ar decurge o evacuare: jandarmerie, vechiul proprietar, executorul judecătoresc, familia noastră plus o înţelegere semnată cum că în termen de n zile trebuie golit imobilul. Negativ. Nu vă puteţi imagina cum arată defapt o evacuare decât în momentul în care sunteţi evacuaţi...

În plus de asta părinţilor mei nu puteau concepe rapiditatea în care se pot demara lucrurile. Cu 5 minute înainte să sune la uşă imi auzeam mama spunând... "Cum o să ne scoată astăzi în stradă? Dar ce nu suntem oameni?"...NU. Aveau în ei o doză de rapsodie boema care nu le permitea să înţeleagă acest lucru sumbru...

La ora 12 fix a sunat la uşă (eram prezenţi în aşteptarea viitorului proprietar eu , fratele meu şi părinţii). Au năvălit practic în casă o armată de aproape 20 de jandarmi de care nu mai aveai practic loc sa faci ceva, executorul judecătoresc, fiul domnului Nicolescu (viitorul beneficiar), domnul Furtună (avocatul lor) şi trei doamne de la protecţia copilului. Doamnele cu pricina s-au interesat imediat de părinţii copilului care apare că locuieşte aici. (Noi toţi eram trecuţi cu domiciliul acolo):

-Sunteţi tatăl copilului?

-Da!

-Şi unde se află acum copilul?

-La plimbare cu mama lui...

-Să ştiţi că nu este nici o problemă, putem oferi mamei si copilului adăpost pentru 2-3 zile intr-un cămin!

-Vă mulţumesc mult pentru gijă, suntem OK

-Deci, credeţi-mă...dacă nu au unde sta...pentru 2-3 zile nu este nici o problemă

-Să ştiţi că sunteţi extrem de drăguţă...mulţumim,...pas!

Ca să vezi...unde era statul român şi autorităţile lui competente atunci când ai nevoie de ei? Nu-i vedeam de nas...

Ulterior s-au mai perindat prin casă un lăcătuş care a schimbat butucul de la uşa de la intrate (moment psihologic de maxim şoc), alţi jandarmi, etc. Cum au intrat au fost primiţi în sufragerie. Merită aici să adaug faptul că de vineri (momentul în care am aflat că vom fi evacuaţi) noi am început să căutăm apartamente de închiriat pentru părinţi, să adunăm în saci cărţi, haine să demontăm din mobilă.

Imediat ce au intrat în cameră, ca la un semn, avocatul şi clientul său şi-au trântit genţile pe cele două fotolii din sufragerie (gest vădit de afişare a proprietăţii nou dobândite) şi au început să vorbească. Propunerea lor era aceea de a ne mai lăsa până la sfârşitul zilei să adunăm şi să plecăm (alternativa era sigilarea imediată şi realizarea unui inventar). Iniţial se discutase de două săptămâni, s-a ajuns la o una, 3 zile, o noapte, NIMIC. Ambiţia a fost aceea de a nu îi mai lasă săi îşi mai petreacă nici un moment în acel apartament. După aproape o oră de discuţii inutile, avocat versus civili (avocatul familiei noastre nu a catadicsit să fie prezent, dupa ce cu câteva zile înainte îi convisese pe ai mei că nu au legal cum să fie daţi afară chiar în ziua respectivă, şi dupa ce cu o luna şi ceva în urma se preocupase cu un zel nemaivăzut să colecteze onorariul înaintea Crăciunului). Ai mei au propus sigilarea apartamentului cu ei înauntru, fapt neacceptat de executor. S-a ridicat problema noptii, ai mei nu aveau realmente unde să doarmă noaptea trecută. Foarte impertinent, domnul Furtună a avut raspuns şi la asta:

"Haideţi doamnă...pentru o noapte? dormiţi la un hotel, nu e problemă..."

Există anumite replici la care chiar nu ai ce să răspunzi în mod verbal....şi aceasta mi se pare una dintre ele...

S-a invocat transportul, nu se putea găsi maşină în aceeaşi zi. Am sunat totuşi la cei cu care ne înţeleseserăm de duminică (dar care pretindeau a fi sunaţi cu o zi înainte) şi au acceptat să vină şi aşa, din scurt, dar în loc de 3 milioane să se plătească 4. Ulterior, la faţa locului, văzând că nu e de joacă, şi că sunt mai mult de un frigider mic sau o bibliotecă goală, băieţii s-au întins, s-au văzut dintr-odată indispensabili şi au spus că trebuie să facă două transporturi, două drumuri...deci...8 milioane!?! Cam aşa se întâmplă când eşti la ananghie. Din punctul tau de vedere, toţi dau şi mai rău în tine, din punctul lor de vedere...profită şi ei de parcă n-ar mai exista ziua de mâine. Într-o lehamite ce a caracterizat ziua de ieri am acceptat acest preţ care acum mi se pare şi mai exorbitant.

Suprafaţa apartamentului închiriat este la jumătate. Trebuia deci sa se renunţe la anumită mobilă. Impertinenţa şi ambiţia acestui domn Nicloescu a fost dusă parcă până la extrem. După ce a văzut cum stă treaba a început să indice personal corpurile de mobilă care intră în transport, lucru ignorat de noi cu nonşalanţă. Apoi, văzând că se cam întunecă (chiar dacă iniţial ne înţelesesem împreună cu executorul că se poate sta pâna la 12 noaptea, doar să nu se depăşească data calendaristică a zilei de ieri) s-a consultat cu avocatul lui şi au venit cu soluţia: Dacă nu se goleşte tot din apartament în maxim 24h se vor lua toate rămase, transportate şi depozitate undeva pentru ca ulterior să suportăm noi toate aceste cheltuieli. Chiar dacă nu mai doream să păstrăm nimic tot se plăteau taxele de transport şi depozitare.Litera legii, mai precis codul de procedură civil. Am tot sunat şi am găsit până la urmă pe cineva care să vină azi să ia mobila rămasă de pomană.

Aici aş mai face o paranteză de pomană: Am fost ieri dimineaţă împreună cu fratele meu la Biserica Mântuleasa (cunoşteam pe cineva acolo şi am vorbit să lăsăm mulţi saci de haine bune pentru cine ar avea nevoie de ele) să oferim haine. Intrăm şi dăm peste un domn care vindea lumânări.

-Buna ziua, am vorbit aseară cu băiatul părintelui şi a rămas că aducem nişte saci cu haine bune, să se împartă la oameni.

-Da? bine, aduceţi-le

Mergem la maşină şi aducem fiecare câte doi saci mari de 100L pe câte un umăr şi intrăm înapoi în biserică. Între timp intrase şi doamna care se ocupă cred cu cada în care se botează copii...

-Ce-s astea? Haine? ...supse doamna cu cada pe un ton răstit...

-Da, am vorbit să le aducem azi...

-Tot haine? Ce să facem noi cu atâtea haine? Aţi vorbit cu părintele?

-Nu, cu băiatul lui, Dragoş. Este vreo problemă? Noi vrem să facem un bine...

-Păi credeţi că Dragoş conduce pe aici? Ar fi trebuit să vorbiţi personal cu părintele...

-Bine doamnă, dacă nu le vreţi noi nu vă forţăm, la revedere!

-Şi am luat inapoi sacii, am bătut Bucureştiul înapoi şi i-am adus în pivniţă la noi.

Acum am aflat că cel care a promis că vine să ia mobila de pomană nu a mai venit. Dar, ironia sorţii, era o maşină de încărcat pe o stradă paralelă şi s-a vorbit cu ei despre mobilă. Unul din ei s-a bucurat atât de mult deoarece pe 1 ianuarie îi luase foc locuinţa şi nu mai avea nimic. I-am dat şi hainele din sacii pentru biserică şi mă simt atât de bine şi împlinit pentru că am ajutat un om care chiar avea nevoie de ajutor.

Au urmat multe drumuri cu maşinile mici pentru a duce lucrurile adunate de-o viaţă. Cam la jumătate din lucruri s-a renunţat. Timpul a trecut atât de repede încât la un moment dat s-a făcu ora 9 seara şi am tras o fugă să ajut la băiţa lui Matei. Au urmat câteva minute în şir de privit pe geam şi observat cum executorul sigilauşile de la balcoane (avea muncă de depus pentru că erau 4 balcoane), cum redactează documentele în sufragerie aşezat pe fotoliul pe care ne jucam în copilărie de-a nava din "Toate pânzele sus". În curând s-a stins lumina de tot şi după un alt timp mort am coborât în stradă în duba jandarmeriei să semnez documentul redactat de executor. S-a convenit ca a doua zi să se revină, să se desigileze apartamentul şi să se continuie evacuarea în ritmul impus...

Au fost probleme şi cu mailboxul. Distinsul nou proprietar nu mai dorea nici temporar măcar să mai putem folosi căsuţa poştală. L-a înduplecat executorul care a consemnat o lună jumate de primire a corespondenţei la adresa veche.

Din câte am înţeles acum nu au mai rămas decât nişte obiecte în bucătărie, restul a fost fie mutat, fie dăruit sau fie aruncat.

Revenind spre deznodământ, să nu se înţeleagă că va rămâne cineva pe drumuri, nu despre asta este vorba. Bebeluşii sunt safe (atât Matei cât şi viitoarea lui verişoară, Andra). Eu şi fratele meu locuim chiar vis-a-vis la etaje consecutive, părinţii mei au găsit pe fugă un apartament de inchiriat. Viaţa poate merge înainte.

Impulsuri (necontrolate sau chiar foarte bine controlate) am, unul dintre ele ar fi să renunţ pe nerăsuflate la cetăţenia română şi să ne stabilim undeva unde câinii sunt ţinuţi în lesă şi sunt folosiţi pe post de cei mai buni prieteni ai omului. Sunt impulsuri furioase, şi vă asigur că nici o decizie nu va fi luată pripit sau fară cunoştinţă de cauză...

Şi astfel chiar aş vrea să închei definitiv cu acest subiect, sunt poveşti care nu prea au ce căuta pe familyguys, blog dedicat pe lângă altele celui mai scump copilaş din lume.

Have a strange day...