joi, 27 mai 2010

Paris, Texas


Şi iată că a trecut ceva vreme de când ne plimbam pe drum. De această dată am ales să vizionăm un Wenders. Poate că am avut aşteptări mai mari, sau poate că nu eram in the mood for movs, pentru că filmul nu ne-a impresionat în mod exagerat...



Dacă aş fi stat turceşte pe cel mai înalt vârf al Everestului şi m-aş fi uitat în jos spre platourile de filmare aş fi văzut un bărbat care hăndrăluieşte prin deşertul Mojave şi este găsit de fratele său ( care îl dăduse dispărut de mai bine de 4 ani ); este ajutat să rememoreze viaţa pe care o lăsase în urmă, copilul aflat acum în grija fratelui şi elucidarea enigmei soţiei pierdute.

Slavă domnului, nu am escaladat Everestul - cu toate că sunt sigur că ar fi fost o experienţă de neuitat, dacă nu ultima - turceşte nu pot să stau prea mult pentru că îmi amorţesc picioarele iar din punct de vedere al locaţiei de filmare, cel mai aproape de deşertul Mojave m-am aflat la -10 grade Celsius pe malul Massachussets Bay acum două ierni.

Dar aşezat comod pe canapea filmul se vede altfel: acţiunea e cu arici, te prinde pentru că îti provoacă o dorinţă progresivă de a afla ce s-a întâmplat cu acel om timp de patru ani şi mai mult, ce a provocat ruptura sa de lume. Filmul are o adiere primăvăratică dar răcoroasă a anilor '70-'80 în Statele Unite iar acest lucru se transpune prin prezenţa în abundenţă a cadrelor în care "se stinge lumina", prin referinţele la Star Wars sau prin parcul auto al acelor vremuri.

Apropo de asta, am văzut că mulţi consideră Paris, Texas un road-movie. Pentru mine, noţiunea de road-movie se confundă practic cu Easy Rider sau cel mult cu Thunderbolt and Lightfoot. Pelicula noastră nu are nimic de-a face cu exemplele de mai sus, poate doar trafic în general.

Coloana sonoră nu are laringe. Pe tot parcursul filmului muzica este asigurată de nişte acorduri de chitară gen intro-ul de la "You and Your Friend" de la Dire Straits.

Semnificaţia titlului este după părerea mea puţin trasă de păr. S-a lucrat de parcă întâi s-a stabilit titlul şi apoi s-au chinuit să integreze cumva prin părţi cele două hinturi izbăvitoare şi oarecum interdependente. Primul dintre ele reprezintă regiunea din statul Texas numită Paris (N-am căutat pe hartă dar îi cred pe cuvânt) iar cea de-a doua aluzie este legată de răposaţii bărbatului hoinar care se tachinau de fiecare dată pe tema confuziei locului respectiv cu Parisul de pe Sena.

Cât mai pui că din distribuţie face parte Nastassia Kinski of D'Urberville si nenea ăla cu Ziggy din Quantum Leap.

I-aş da un 7/10 pentru elementele "so eighties" şi pentru muzică.

Şi nu! Următorul film despre care voi scrie nu va avea tot ratingul 7 pentru că ziua bateriilor 777 a fost pe 7 iulie 2007. Din fericire, în acea zi călduroasă a lunii lui Cuptor bateriile s-au arătat a fi paşnice şi nu s-au răsculat împotriva omenirii iar noi am scăpat cu toţii de la radierea cu lichid de baterie scursă.

marți, 18 mai 2010

DJ /


De curând, mai precis azi, am descoperit via pirateria un album nou și foarte valoros din punct de vedere muzical fie măcar prin lista celor care au apăsat pe play întru crearea discului. Artistul de bază se numește "/" (... sper ca ăsta să nu fie back-slash pentru că tot timpul le încurc) iar albumul se intitulează la fel. Cu siguranță va urca în top și va ajunge pâna pe un CD audio de ascultat în mașină.

Și cum toate se leagă cu noduri marinărești, tot de curând, mai precis din ziua în care a împlinit juma' de buletin, Matei se tot îndeletnicește cu o noua lui jucărie. Este un fel de Musical DJ Junior, de unde și numele de marketing.

Este tare încântat de noua lui ocupație creativă: mixează butoanele, îl bate prietenește pe DJ Puppy Dog pe scăfârlie și ronțăie microfonul de playback.

Hmm? vă place cum mixez? N-aud... cei din ultimul rând??



Un intermezzo...


Eu cânt și cu picioarele... sau deocamdată doar cu picioarele :)


Take me down to the Paradise City...
Where the grass is green and the toys are pretty...


Nu, serios... chiar să ascultați albumul lui / (sau \ ?!?) ...

duminică, 16 mai 2010

Thunder Struck

Nu, nu am fost la concertul din această seară, și asta poate pentru că ori ne-am trezit prea târziu - să cumpărăm bilete - ori poate după anii trecuți, cu atât de multe concerte la activ, am luat involuntar o pauză de dat din pleată și ne-am petrecut duminica regulamentar cu somn, papa, plimbare, joacă, băiță și iar somn...

Revenind la charts, nu știu dacă vreo altă melodie din repertoriul celebrei trupe australiene se încadra mai bine pentru arhiva de videoclipuri home-made... Camera de filmat poate fi un bun conductor de pogo, varianta diversificată...




Cât despre AC/DC, în ritmul ăsta cotidian, poate-i vedem direct în Australia...

luni, 10 mai 2010

"Luna asta am 6 luni"


Astăzi este o zi de sărbătoare pentru noi. Nu pentru că a răsărit în sfârşit soarele după o duminică ploioasă şi posomorâtă din punct de vedere meteorologic, nici pentru că autorităţile atât de competente şi pregătite profesional au reuşit să propulseze micuţa dar inimoasa noastră ţărişoară de aproape 250 de mii de km pătraţi pe culmile cele mai înalte ale gloriei mondiale.

Pur şi simplu: a trecut jumătate de an! De când? De când ne ştim. De când ne ştim în postura de "tineri" părinţi pentru că încă nu am reuşit să ne dezmeticim 100%. Sentimentul este copleşitor, timpii morţi sunt poate cel mult răniţi pentru că şi Matei mai doarme din când în când.

Chiar vorbeam de câteva ori, aşa ca între părinţi - părinţii aceluiaşi copil - că dacă cineva ne-ar fi arătat un preview, o poză de-a bebeluşului nostru gen Sarah Connor - într-un scenariu de Terminator altoit cu Back to the Future şi asezonat cu puţin piure de dovlecei pisat la BabyCook - n-am mai fi aşteptat poate atât de mult (aici sunt variante şi variante, unul spune 10 ani, altul doar 6, sau poate chiar numai 3) ca să îl cunoaştem...

Cum bagi, în ziua în care ai împlinit 6 luni, un picioruş şi o mânuţă în gură din 9 mişcări?



Simplu nu?

joi, 6 mai 2010

The Road of Hope


M-am gandit să mai condimentez un pic conţinutul blogului şi astfel să înşir câteva cuvinte şi despre filmele pe care reuşim să le mai vedem odată cu trecerea la era parentală. Şi dacă "drobul de sare" nu a stârnit atât de mare interes - cu toate că este după părerea mea plămădit cu taste mult mai profunde şi mai înţelepte decât cele pe care le apăs eu acum - poate astfel de apucături generează debate interactiv pur.

Aş începe prin a preciza unele lucruri pe care cred că le-am mai atins aşa un pic în precedentele postări:

În primul rând familyguys sunt nişte amatori în de-ale filmelor, fără o pregătire prealabilă în domeniu şi de aici poate că toate comentariile şi părerile noastre reprezintă opinii neavizate; dar fiind atât de mult atraşi de arta cinematografică şi vizionând în general filme cu scopul de a rămâne cu ceva după frumoasa experienţă am decis că avem şi noi dreptul la opinie.

În al doilea rând, nu vrem ca articolele movie related să le depăşască în pondere pe celelalte. Acest blog este dedicat mai presus de toate piticotului nostru scump şi nu am de gând să exagerez cu filmările.

Acestea fiind zise, aseară am terminat de văzut The Road (2009). Spre ruşinea mea romanul lui Cormac McCarthy după care este realizată ecranizarea reprezintă pentru mine cam ceea ce reprezintă dicţionarul Chinez-Mandarin pentru un profesor de literatură rusă - adica nu l-am citit şi nici nu il am în bibliotecă.



Romanul omonim - sau mai bine zis cartea care stă la baza filmului omonim romanului - are şi premiul Pulitzer pentru ficţiune în 2006, cu alte cuvinte toate premisele de bun augur erau acolo, pe raft (sau pe hard) şi asteptau să fie descoperite.

Filmul a fost terminat cu ceva timp înainte de a fi lansat dar a tras un pic pe dreapta ca să aştepte timpul oscarurilor; s-a odihnit degeaba pentru că premiile şi distincţiile nu s-au prea îngrămădit să pătrundă în lumea lui post-apocaliptică.

Acţiunea filmului se confundă practic cu drumul către sud (în esenţă, către nicăieri) al unui copil de 10 ani acompaniat de tatăl său în disperata lor încercare de supravieţuire într-un scenariu post-apocaliptico nuclear. Supravieţuire, dar nu oricum! Demnitatea umană şi perpetuarea "focului" interior erau condiţii esenţiale.

Într-o lume în care a te feri de canibalism sau a deveni unul de-al lor reprezenta factorul de decizie absolut cei doi protagonişti se luptă pentru supravieţuirea ideologică, morală. Cei doi îşi insuflă "foc" reciproc iar tatăl încearcă să-şi pregătească fiul pentru momentul inevitabil în care el nu va mai fi. Instructajul este pe cât de simplu pe atât de bine pus la punct. Gura mare, ochii închişi şi înghiţi ultimul glonte ca pe o pastilă amară numai că în loc de apă catalizatorul se va numi praf de puşcă.

Soluţia finală se cam bate cap în cap cu scopul existenţial demn dar numai supravieţuitor al unui cataclism nuclear să nu fii...

Putem fi însă liniştiţi, în eventualitatea - nu foarte puţin probabilă - a unei asemenea catastrofe dozele de coca-cola ar dăinui şi pe lumea cealaltă - adică pe lumea descrisă în film. Există o scenă în care gigantul producător de răcoritoare a spus pas pauzelor de publicitate şi şi-a inserat subtil marfa la vedere, printre cadre. Circumstanţele sunt atenuante deoarece se pare că şi în carte exista pasajul respectiv. Same apocalypse, same brand.

Filmul poate părea lent celor care caută acţiune într-o peliculă post-apocaliptică dar mie mi-a plăcut exact aşa cum s-a prezentat. Poate că finalul l-aş fi schimbat un pic (dar aici am o răfuială cu domnul McCarthy) şi aş fi întunecat până la tonuri de negru-tăciune peisajul de final dar cine sunt eu să dau indicaţii juriului Pulitzer. Nu întotdeauna finalul este cel mai important pitic dintre cei 7. Şi aşa este şi cazul lui The Road.

Având în vedere că imdb recomandă pe pagina dedicată filmului producţii precum Gone with the Wind acest lucru mă obligă să spun că The Road aduce foarte mult cu Le temps du loup (2003). Nu veţi regreta vizionându-le la pachet...

Aş spune că The Road este unul dintre cele mai reuşite producţii care tratează fenomenul apocaliptic. Lasă senzaţia transpunerii în perimetrul afectat pe întreaga durată a filmului iar scenele de flash-back sunt pe cât de colorate pe atât de cutremurătoare.

I-am dat 7/10 pentru final, care din punctul meu de vedere ar fi putut fi mult mai interesant...

L-a mai vazut cineva? Haideţi, macar cartea...

luni, 3 mai 2010

Moftul de a alăpta

Am realizat amândoi ca atunci când spuneam bebeluș, asociam imaginea lui cu un biberon. Nu ne imaginam ca e posibil să ai un bebe de aproape 6 luni in casa și să nu fi folosit in mod efectiv biberoanele.


Insă, deși Matei este alăptat exclusiv (de la 5 luni începand să ne jucam un pic de-a gustatul), nu mă consider o susținatoare a alăptatului. Nu, pentru că nu am luptat pentru asta: la mine a venit totul natural, usor, iar eu m-am bucurat de faptul ca pot să aplic și culeg beneficiile.


Nu vreau să judec laptele praf si completarile in cele ce urmeaza. This is not another anti-formula topic. Am învățat, de când suntem părinți, că scenariile sunt lesne demontate. M-am confruntat și eu cu temeri, ceva ragade, proba suptului, obsesii pe cântar, presiuni externe și alte prostii, însa m-am ținut un pic tare, dar nu am luptat, nu mă consider o Xena a alăptatului.


Și ca să spun drept, nu aveam o imagine clar pozitivă despre femeile care alaptează, in orice caz, nu vedeam în asta ceva spectaculos și, dacă mă străduiesc bine să îmi amintesc și să recunosc, cred că le vedeam ca desuete, lipsite de cochetărie, uncool. Poate și neemancipate?


S-au scris multe si bune despre alăptatul exclusiv și beneficiile sale. Atât de multe, încât chiar nu vedeam rostul de a scrie experiențele mele.


Pe la noi, cam toate ideile converg cumva către ideea ca alăptatul este un moft, ba mai mult o inconștiența sau chiar egoism.


Daca sustii alăptatul pentru cât mai mult timp, fie o faci ca moft de sentimentală – oricum nu ii oferi ceva esential sau bun sau suficient – fie din inconștientă ignorarii faptului ca un bebe de 4 luni nu are cum să se sature numai cu lapte – care oricum nu e esential sau bun sau suficient, fie orbita de relatia ta specială cu propriul copil sau cu plăcerea orgasmica de a alăpta- care nu aduce nimic esential, bun sau suficient.


Pare șocant, însă idei de genul: - copilului nu-i mai ajunge laptele, nu mai e brusc consistent, și-a pierdut din proprietăți, nu ai cum să fii atat de sănătos și echilibrat hrănit încât sa ii oferi toti nutrienții copilului - par să se adune sub palaria moftangioacă de mai sus.


Nu ințeleg cum ne-am pierdut încrederea că natura știe ce are de facut. Cum nu e natural să gândești că e natural sa alăptezi? Cum poți spune că un pic de lapte praf nu strică niciunui copil?


De ce are nevoie umanitatea să se spitalizeze ca să se perpetueze? Nu vorbesc in termeni absurzi, evident că progresul a crescut copii cu formula și a adus oameni pe lume prin FIV. Nu vreau să răscolesc situațiile deosebite, extreme, când medicina a ajutat la perpetuare. Nu mă simt nici atât de tare in comuniune cu natura încât să aleg sa nasc acasă. Totusi, de ce pediatria romaneasca merge mult pe principiul ajutării naturii cu niste formula, diversificare precoce, suplimente de calciu, fier, vitamina C, ghete ortopedice?


Am experimentat privitul chiorâș al unui medic, am auzit si ca copiii alăptati sunt pufosi, insa nu au consistenta, substanta, spre deosebire de cei hraniti cu lapte praf.


Cum nu e natural să ai încredere ca laptele uman este cel mai bun pentru ființa umana?


O sa ajungem sa spunem ca suntem atât de expusi la E-uri, toxine, Bpa-uri, ftalati încât corpul nostru nu mai poate furniza ceva de calitate?


Insa, extrapoland, corpul nostru nu mai poate găzdui o fiinta umana, atunci? O să ajungem sa fabricam utere artificiale, cordoane ombilicale customizate, ăsta e viitorul?


Suntem propriile nostre reziduuri?Am pierdut atât de mult simțul natural și aici nu mă refer la bio sau eco sau green?


Toate ideile astea mărețe vin la pachet cu sucuri și supe chioare date cu biberonul catre destinatari cat mai fragezi și multe și mai mari enormitați.


In contextul ăsta, am avut naivitatea să cred că o petiție pentru ministerul Sănătați pentru a oferi o schema de diversificare actualizată si unică, conform OMS, să dea roade.


Nu-i vorbă, o poți aplica sau nu copilului tau, nu esti obligat să o accepti. Dar ar trebui ca la nivel național să existe o singura direcție în acest sens.Cu noile teorii pediatrice, informația este atât de multă și derutantă încât nu ai cum să nu treci prin filtrul propriu tot.


Insă există oameni care se încred orbeste in pediatru. Și așa și trebuie sa fie. (Asa o sa ajungem să ne respectam meseriile, cu sau fără patalamale). Dar așa nu s-ar mai recomanda încă ceai copiilor.


N-am facut petiția. Pe site-urile cu petiții sunt și injurături personale, deși exista o lege a petițiilor.


Oare nimeni nu a mai simțit nevoia asta? Trebuie să mă constitui într-o asociație, un ONG, ceva, ca să ajungă ideea asta pe undeva?

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails