Paris, Texas

Şi iată că a trecut ceva vreme de când ne plimbam pe drum. De această dată am ales să vizionăm un Wenders. Poate că am avut aşteptări mai mari, sau poate că nu eram in the mood for movs, pentru că filmul nu ne-a impresionat în mod exagerat...

Dacă aş fi stat turceşte pe cel mai înalt vârf al Everestului şi m-aş fi uitat în jos spre platourile de filmare aş fi văzut un bărbat care hăndrăluieşte prin deşertul Mojave şi este găsit de fratele său ( care îl dăduse dispărut de mai bine de 4 ani ); este ajutat să rememoreze viaţa pe care o lăsase în urmă, copilul aflat acum în grija fratelui şi elucidarea enigmei soţiei pierdute.

Slavă domnului, nu am escaladat Everestul - cu toate că sunt sigur că ar fi fost o experienţă de neuitat, dacă nu ultima - turceşte nu pot să stau prea mult pentru că îmi amorţesc picioarele iar din punct de vedere al locaţiei de filmare, cel mai aproape de deşertul Mojave m-am aflat la -10 grade Celsius pe malul Massachussets Bay acum două ierni.

Dar aşezat comod pe canapea filmul se vede altfel: acţiunea e cu arici, te prinde pentru că îti provoacă o dorinţă progresivă de a afla ce s-a întâmplat cu acel om timp de patru ani şi mai mult, ce a provocat ruptura sa de lume. Filmul are o adiere primăvăratică dar răcoroasă a anilor '70-'80 în Statele Unite iar acest lucru se transpune prin prezenţa în abundenţă a cadrelor în care "se stinge lumina", prin referinţele la Star Wars sau prin parcul auto al acelor vremuri.

Apropo de asta, am văzut că mulţi consideră Paris, Texas un road-movie. Pentru mine, noţiunea de road-movie se confundă practic cu Easy Rider sau cel mult cu Thunderbolt and Lightfoot. Pelicula noastră nu are nimic de-a face cu exemplele de mai sus, poate doar trafic în general.

Coloana sonoră nu are laringe. Pe tot parcursul filmului muzica este asigurată de nişte acorduri de chitară gen intro-ul de la "You and Your Friend" de la Dire Straits.

Semnificaţia titlului este după părerea mea puţin trasă de păr. S-a lucrat de parcă întâi s-a stabilit titlul şi apoi s-au chinuit să integreze cumva prin părţi cele două hinturi izbăvitoare şi oarecum interdependente. Primul dintre ele reprezintă regiunea din statul Texas numită Paris (N-am căutat pe hartă dar îi cred pe cuvânt) iar cea de-a doua aluzie este legată de răposaţii bărbatului hoinar care se tachinau de fiecare dată pe tema confuziei locului respectiv cu Parisul de pe Sena.

Cât mai pui că din distribuţie face parte Nastassia Kinski of D'Urberville si nenea ăla cu Ziggy din Quantum Leap.

I-aş da un 7/10 pentru elementele "so eighties" şi pentru muzică.

Şi nu! Următorul film despre care voi scrie nu va avea tot ratingul 7 pentru că ziua bateriilor 777 a fost pe 7 iulie 2007. Din fericire, în acea zi călduroasă a lunii lui Cuptor bateriile s-au arătat a fi paşnice şi nu s-au răsculat împotriva omenirii iar noi am scăpat cu toţii de la radierea cu lichid de baterie scursă.