Copiiii

Continuând seria recenziilor despre filme vizionate şi evaluate sec cu nota 7 zilele acestea am reuşit să vizionăm pseudo-documentarul lui Thomas Balmes despre copii.

Filmul - producţie franceză - nu se constituie într-un documentar în sine ci apare mai mult sub forma unui archive footage realizat pe parcursul primului an din viaţa a patru copii. Avem Asia (de două ori), America de Nord şi Africa. Imaginile sunt excepţionale, iar obiceiurile locale sunt cel puţin remarcabile, fie că mă refer strict la cele din Namibia.

Şi dacă tot am început să povestesc despre continentul negru aflaţi că Ponijao - copilaşul din Namibia - ni s-a părut cel mai simpatic. Era cel mai plin de viaţă dintre cei 4 şi trăia într-un cadru liber în adevăratul sens al cuvântului. Imaginaţi-vă totuşi igiena puericulturii drept purificare prin colb. Oasele animalelor domestice ţinând loc de jucării iar coceanul de porumb folosit exact la ceea ce nu vreţi să vă gândiţi că este folosit. Şi chiar şi aşa, imaginile nu sunt groteşti. Dimpotrivă, emană naturaleţe şi simbioză cu natura. Din păcate, speranţa de viaţă în regiune atinge cu greu pragul de 45 de ani dar dacă viaţa pe care o traieşti este singura pe care o cunoşti s-ar putea să ai parte de mai multe împliniri şi bogăţie sufletească decât cei care pierd timpul filosofând contrariul. Şi cât de uşor îmi este sa spun asta...

Mutându-ne pe hartă cursorul mai la nord-est ajungem în Mongolia unde Bayar - băieţelul galben - pare a fi rupt dintr-un slogan de marketing societal: 'Kids, do not try this at home!'. Puştiul este un explorator înnăscut, interacţionează cu păsări şi animale, se cocoaţă pe peste tot, se şicanează cu fratele mai mare aşa cum le stă bine unor fraţi care se iubesc. În Mongolia igiena cotidiană s-a mai upgradat un level şi aststăm cum funinginea de pe moaca bebeluşului se clăteşte cu lapte matern. Un lucru inedit îl reprezintă implementarea suzetei prin împrejurimi, improvizaţie realizată cu ajutorul unui băţ de chibrit - înfipt intr-o bucăţică de carne de formă conică - folosit pe post de opritor vertical. Viaţa la cort pare un lux faţă de coliba de chirpici din Namibia dar loc de mai bine 'material' există întotdeauna.

Ceea ce ne face să aterizăm în Japonia. Microtehnologia împânzeşte casa celor doi tineri părinţi ai lui Mari. Totul pare pus la locul lui şi parcă nimic neprevăzut nu se întâmplă. Astfel se observă că odata cu upgrade-ul tehnologic parcă şi subiecţii traşi pe casetă nu prea mai au ce să povestească: 'Let the machine do the work' şi astfel cea mai remarcabilă scenă niponă este... este... Nicio scenă din Japonia nu ni s-a părut cu adevărat remarcabilă.

A mai rămas o singură staţie. Străzile din San Francisco sunt exact aşa cum ni le aminteam. Chiar dacă Karl Malden nu mai este de curând printre noi iar Michael Douglas are probleme de sănătate din ce în ce mai mari străzile apar la fel: Rollercoastere naturale, tramvaie şi asfalt. Hattie chiar nu ne surprinde cu nimic. Este parcă cea mai liniştită dintre bebeluşi, se joacă cu pisicica şi trage de mâna gârbovită a bunicii ei.

Că poate copiii ar fi trebuit aleşi din alte regiuni, primesc! Cert este că toţi cei patru copii buşilează, se ridică mai apoi în picioare şi spun 'ma-ma'.

Experienţa vizionării este inedită, chiar dacă valoarea documentară a peliculei nu cântăreşte foarte mult, concluziile se trag de către fiecare privitor în parte iar Ponijao face toţi banii.

Vizionare subiectivă şi plăcută!