Disclaimer

Disclaimer: Totul poate suna incoerent, insipid sau fără noimă. Am emoţii, sunt obosit şi sunt pe cale de a deveni tătic pentru prima oară în viaţa mea! Eu m-aş înţelege dacă nu aş fi în locul meu, dar să nu favorizăm nepotismele.

În primul rând, atât Bee cât şi Matei sunt foarte bine, cuibăriţi încă unul în celălat. Luând în considerare şi the third party, sunt sigur că toţi trei simţim (poate cu simţuri diferite) acelaşi lucru: schimbarea. Fie că este vorba de o incursiune în necunoscut fie că este căpătarea acelui lucru care îţi luminează viaţa, metamorfoza se va produce. Mă cuprinde un sentiment de bucurie nespusă când mă gândesc că nu va mai fi niciodată la fel. Percepute pe rând, şi în sensul bun al cuvantului, niciodată linişte în casă, niciodată ordine , niciodată scurt pe doi...ci scurt pe trei!

Să fie oare 10 noiembrie ziua cu tort şi lumânări, ziua în care prietenii şi colegii, fie ei de grădiniţă sau de şcoală, se îngrămădesc prin casă şi cântă LMA? Cine ştie...

Concret, ne-am internat fix în această seară deoarece contracţiile deveniseră prea dureroase şi prea frecvente pentru a putea fi ignorate. Ca detalii tehnice prinse din zbor, dilataţia era de 2 cm dar cele 3 contracţii în interval de 10 minute au fost determinante şi pro internare.

Au apărut ca din senin, pe la 19:30 şi până la 23 ne-au necajit atât de tare încât pe la şi 5 eram deja la spital. Pentru cine nu stie, spitalul Filantropia are o mare calitate, pe lângă aceea că este la 3 minute de mers pe jos de noi, cea că poţi intra cu maşina în curte fară probleme. Este desigur impropriu spus calitatea spitalului, mai degrabă cea a paznicilor de la poartă, dar voi reveni la paznicul X imediat. Ajunşi în faţa porţii ne-am simţit ca pe vremea lui Sergiu Nicolaescu trăgând duble la poarta cetăţii lui Ştefan cel Mare. Totul era ferecat. Mă dau jos din maşină şi încerc poarta pietonală, se deschidea. Mă întâmpină paznicul X din cuşmelia termopană încălzită cu un calorifer electric. Se înduplecă la aflarea situaţiei şi scopului vizitei şi împinge poarta mare pentru a putea intra.

Ajungem la camera de gardă trecand bineinţeles ca prin brânză de filtrele care odinioara (mai precis joi şi vineri) cerneau însărcinatele de tătici sub pretextul noii gripe. Se pare că noaptea e mult mai safe. Virusul nu atacă pe timp de noapte. Cel putin nu în România, poate doar America, unde s-a crăpat de ziuă.

La plecare am avut oaresce dificultăţi. Opresc maşina lipită de poartă, stau vreo câteva zeci de secunde, nimic. Mă dau jos, mă apropii de cabină şi ce credeţi că văd pe geam?!? Somn! Paznicul dormea, pe scăunel, lângă caloriferul electric. Nu vroiam să claxonez din motive evidente, aşa că încep să bat timid în termopan. Linişte totală. Bat mai tare. Idem. După câteva reprize de încercări, aleg celălalt geam, cel mai apropiat de paznic, şi bat şi mai cu putere. Nici măcar un picotit. Drept urmare am început sa bubui cu pumnii în geam de se cutremura toată vizuina. Sare tresărind cu două mâini în faţă şi iese din bârlog. Adormit, imi împinge poarta şi îi mulţumesc.

Sper să se poată odihni in noaptea asta...

Mă culc, cu ei în gând şi cu dorinţa de a îi îmbrăţişa cât mai curând!