Sick Roll - part 1

Că dacă despre ale noastre nu am mai avut timp să scriem - între timp Matei este la facultate şi se pregăteşte serios de doctorat - hai să ne vărsăm ura cinematografică pe filme bolnave.

Un singur plus - şi ăla cu o singură liniuţă - am reuşit să adun prin pelerinajele mele în dunele de nisip: filme, cu indulgenţă aş spune cam 50. Bineînţeles că printre ele s-au regăsit şi titluri cu febră, dar hai sa le luam pe rând:

Calatorim un pic în timp şi ajungem în anul de graţie 1983 în Olanda. De vierde man este sick! Rău de tot! Mijloacele vizuale sunt cât se poate de explicite - limitate totuşi de "trucajele" anilor '80 - iar succesiunea vis-realitate este ameţitoare la propriu. Acţiunea filmului prinde şablonul văduvei negre, sau a tarantulei care îşi face provizii carnale pentru iarnă - imagini desprinse chiar din scenele de debut ale peliculei.

Îl veţi recunoaşte sigur pe Jeroen Krabbé într-un rol neobişnuit de pozitiv, sau taman invers. Nu îmi vine în minte acum alt film olandez pe care să îl fi văzut, dar dacă toate sunt precum acesta, mai vreau!

Hai să continuăm cu veşnicii coreeni, oamenii ăştia chiar au un cult al peliculelor perturbatoare şi le iese de minune. Facem un salt în timp cu vreo 20 de ani şi vizionam Salinui chueok.

Filmul se bazează pe o poveste reală şi genul acesta pseudo-biografic are magnet dublu. Cel puţin în cazul nostru... Povestea se pretrece în anii '80 în Coreea rurală şi parcă împrumută indigoul Spintecatorului Londonez. Aceleaşi premize, acelaşi deznodământ tragic. Dacă nu l-aţi văzut încă vi-l recomand cu sânge rece.

Oldboy poate fi considerat un clasic, atât al geniului cât şi al cinematografiei... aţi ghicit? Coreene.

Spre ruşinea mea îl văd la aproape 9 ani de la apariţie, în circumstanţe suspecte, într-o cameră goală de hotel. Filmul merită mai mult, nu ştiu dacă mai rulează în cinematografe dar cred că ar fi o experienţă unică. Povestea este bolnavă şi nimic pare că nu o mai poate însănătoşi.

Gustul filmului este de un amar persistent dar asta nu schimbă cu nimic originalitatea şi ingeniozitatea vecinilor Coreeni.

Şi iată că am ajuns şi la Possession. Un film extrem de răscolitor şi de bolnav dar pe care l-am îndrăgit nespus. Nu ştiu încă de ce, şi nu ştiu nici dacă oamenii de la Medlife au secţie de neurologie/psihologie. Nu de alta dar am un prieten imaginar care susţine că i-a plăcut Possession.

Nu vreau să adaug foarte multe despre film, l-am văzut fără să ştiu nimic despre el şi asta cred eu că a contat enorm. Dacă totuşi, pe la jumătatea filmului simţiţi aşa, o stare de nelinişte... sau o mâncărime acută, puneţi stop şi mai daţi-i timp.

Isabelle Adjani vă poate confirma toate cele spuse de mine, săraca fată a încercat să se sinucidă dupa vizionarea variantei post-producţie a filmului. Finalul face toţi banii. Şi cu toţii ştim că banul este un instrument bolnav prin definiţie.

În încheiere am să amintesc The Other, pelicula lui Robert Mulligan din 1972, un film nerecomandat cardiacilor cu copii mici.

Un film interesant şi captivant, asta dacă reuşeşti să sari mental peste gardul inocenţei furate.

Repet, m-am rezumat la amintirea filmelor vizionate în ultimele 3-4 luni. Mi-e şi groază să merg mai înapoi în timp...

Bee? Help! :)